joi, 5 noiembrie 2015

Un BOR de praf...

Suntem un popor creștin, nu-i așa? Principala învățătură primită încă de mici a fost iubirea, în toate formele ei: iubirea aproapelui, iubirea de sine, iubirea naturii, etc. Am fost învățați să respectăm instituția care propovăduiește învățaturile lui Iisus și astfel, protejați de credință si fapte bune, să ne putem cere dreptul la o viață decentă si morală. Între timp am crescut, atât noi cât și discrepanța dintre vorbele și faptele Bisericii. Iar acum nu mai e nicio urmă de indoială, Biserica a căzut în păcat și a ridicat cea mai mare patimă (cea iubirii de arginți) la rang de virtute.

Dat fiind faptul că am crescut, a venit vremea să mă revolt. Acum pot pentru că voi vorbi despre Biserica Ortodoxă Română, despre ceea ce reprezintă, dacă mai reprezintă ceva sau dacă rolul ei își mai are rostul.

Am observat valuri imense de indignare la adresa insituției BOR. În sfârșit, românii s-au trezit și constată cu stupoare că instituția care ar trebui să aibă grijă de sufletele noastre, ni le stinge, iar cenușa care rămâne în urma acestui proces e folosită ca mortar pentru consolidarea unor construcții mastodontice care nu pot reprezenta decât măreția ego-ului, aroganța nesimțită, nimicirea bunului simț, sfidarea totală, splendoarea materială și nu în ultimul rând, uciderea culturii și identității creștine. Evident că acest fapt nu era posibil fără susținerea legală din partea hoților deghizați în politicieni. Așadar avem o alianță de conjunctură: pe de-o parte, hoți deghizați în politicieni, pe de altă parte, hoți deghizați în misionari. Împreună au cerșit încredere și bunăvoință din partea societății. Și au primit-o.

În calitate de fost jurnalist, am avut avut ”onoarea” să mă aflu în preajma acestei alianțe, să-i observ îndeaproape mecanismele și să asist la niște spectacole de-a dreptul sfidătoare. Iar campaniile electorale reprezentau mereu prilej pentru înșiruirea de noi promisiuni. O parte făgăduia să construiască (catedrale și protopiate) iar cealaltă să finanțeze (din bani publici). Acum vine partea interesantă, ironică chiar: și-au respectat promisiunile iar acest lucru le-a sporit numărul de fani și parcă sunt mai mulți ca niciodată iar habotnicia de care dau dovadă a început să repezinte o problemă și să fie periculoasă. Ei sunt motivul pentru care țara a ajuns în noroi. Ei au apărat mereu interesele celor care le dădeau o sticlă de ulei și le modernizau bisericile, uitând în tot acest timp să-și iubească aproapele. Ei sunt cei care zilele acestea au invocat Halloween-ul, rock-ul și sataniștii ca fiind motivele tragediei de la Colectiv. Ei sunt cei care își scriu agramat părerile, cei care în loc de „Bună ziua!” te bagă-n origini și trimit armata de sfinți să-ți fută tot neamul. Tot ei sunt și cei care sunt mai atotștiutori decât Atotștiutorul, mai judecători decât Judecătorul. Pentru ei cultura înseamnă bani, Antena 3, Mircea Badea, părintele exorcist Pomohaci și toate emisiuniile de rating gen Acces direct, Capatos și bancuța lui Măruță. Cine sunt ei? Ei sunt produsul BOR și al alianței de conjunctură cu politica hoției. Ei sunt servitori loiali și pupători de buci și moaște. Ei sunt imaginea tristă a acestui popor.

Biserica Ortodoxă Română e acea instituție care e de mult depășită de contextul sec. XXI, o instutiție arogantă și disprețuitoare care a uitat ce înseamnă credința și faptele bune și ce reprezintă Hristos pentru omenire. O instituție  fantomă căci „nu poate exista Biserica în afara iubirii” spunea Sfântul Ioan de Kronstadt.


Dar acum e momentul meu să mă bucur: România e în stradă, solidaritatea e în stradă, IUBIREA e în stradă! 

duminică, 1 noiembrie 2015

AȘA NU... se mai poate!

Mi-e silă… asta mi-e starea de vineri încoace. Vreau să-mi spun părerea, dar nu pot. Nu-și găsește locul printre miile, zecile de mii de alte păreri indreptate spre a nu știu câta tragedie a țării. Iar sentimentul de silă s-a transformat în tristețe și neputință. Și parcă nici să mă revolt nu pot.

Ce-ar mai fi de zis, când parcă s-a zis deja totul? Am dovedit încă o dată că la vorbe suntem fruntași, că nu ne scapă nimic criticii noastre de popor atotștiutor, iar când vine vorba de fapte, ne întoarcem din nou la vorbe, moment în care punem punct și începem să uităm și să așteptăm următoarea tragedie. Chiar și ceea ce exprim în acest articol face parte exclusiv din aria vorbelor, tocmai de aceea mă confrunt cu acel sentiment de neputință.

Nu voi judeca și analiza nimic din ceea ce s-a întâmplat. Voi accepta, pentru a nu știu câta oară că S-A ÎNTȂMPLAT (deși nu trebuia să se întâmple), dar S-A ÎNTȂMPLAT. La fel cum se întâmplă acum să-mi inund gândurile cu o serie de întrebări. Prima dintre ele: Se va mai întâmpla? Iar șirul continuă: Oare se vor lua măsurile necesare pentru a se evita astfel de incidente? Oare siguranța oamenilor va deveni prioritară? Mi-e teamă (din nou) că răspunsul e mult prea obișnuitul și omniprezentul NU. Un NU care se resimte mai tare ca niciodată, un NU care ne-a obosit atât de tare încât prezența acelui DA o regăsim doar în basme, în filmele cu zeități mitologice și în țările civilizate. Am creat un sistem al NU- ului. Îi simțim prezența peste tot: în educație, în sănătate, în investiții, în economie, în mass-media și cel mai grav, e adânc înfipt în conștiința noastră. NU a devenit o stare de normalitate.

Dacă ar fi să văd partea plină a paharului (căci mereu există), văd o țară construită pe principiul AȘA NU! Prin urmare, dacă am văzut că AȘA NU mai merge, de ce ne încăpățânăm să acceptăm atâtea umilințe, de ce încurajăm furtul și mita, de ce închidem ochii la controale, de ce acceptăm să fim mințiți și înșelați, de ce privim neputincioși cum prieteni, rude și apropiați nouă mor în cele mai stupide și grotești moduri? Credem că procedând mereu în același fel, lucrurile se vor schimba în bine? Asta e definiția pură a nebuniei!!! Pentru a evita astfel de atrocități nu trebuie decât să ne punem întrebările enumerate mai sus și să începem să retrăim în normalitate. Iar exemplele de AȘA DA sunt peste tot. AȘA DA-ul e parte a normalitații. Poate am și eu o doză de nebunie afirmând că e mult mai ușor a trăi în normalitate, dar știu că atunci când mă trezesc dimineața incep a zâmbi când îmi recit în gând: Tot ce voi face azi, va fi bine făcut!

P.S. Sincere condoleanțe familiilor!

   Dumnezeu să-i odihnească pe cei sacrificați! (sper ca sacrificiul lor să nu fi fost în zadar)