joi, 24 ianuarie 2013

(In)cultura făgărăşeană


A FOST ODATĂ un tărâm numit Ţara Făgăraşului în inima căruia se înălţau nume sonore cuprinse    de particularitatea creaţiei culturale dar şi a demnităţii umane. A FOST tărâmul unor idealuri măreţe şi fireşti. A FOST tărâmul unor oameni care, în ciuda unui regim opresiv şi nedrept, au ţinut cu îndârjire la cultura şi identitatea lor. A FOST ţara lui Octavian Paler, tărâmul adevăratei spiritualităţi reprezentată prin vocea Părintelui Arsenie, a fost teatrul de luptă al partizanilor din munţi. Dar A FOST....

Ţara Făgăraşului, asemeni întregului teritoriu numit România, e o alcătuire paradoxală. Avem cu ce să ne mândrim, avem calitate şi bun gust, avem tradiţie şi spiritualitate, literatură, pictură, arhitectură, avem moşteniri complexe de cultură inedită şi sublimă dar nu (mai) avem chef. Promovăm cultura prin incultură.

Cei care au în mână destinul promovării culturii nu fac altceva decât să nuanţeze, cu surle şi trâmbiţe, kitch-ul. Investesc milioane de euro în manifestări pseudo-artistice de prost gust, în clădiri extravagante care, pur şi simplu, te îngrozesc şi te dezgustă. Pe fondul promovării tradiţiei, primăriile au solidarizat cu ideea că tot ce e vechi merită promovat cu orice preţ şi prin orice mijloace. Treaba se face într-o manieră pur românească, respectând cu stricteţe noţiunea „merge şi-aşa”. Din români ce suntem, devenim prea români, prea creştini, prea populari, prea patrioţi şi prea pricepuţi. Slăvim prea fericiţi şi prea luminaţi, ne rugăm în clădiri prea mari, ne prea mărim şi prea victimizăm.

Făgăraşul e cel mai bun exemplu în ceea ce priveşte apetitul forumurilor locale pentru kitch. Încă de la intrarea în oraş, eşti întâmpinat de imaginea apocaliptică a hardughiei care ţine umbră rece culturii şi demnităţii ce-a fost odată. În vecinătatea ei, găsim stingher, dar încă impunător, simbolul veritabil şi just al istoriei noastre, Cetatea Făgăraşului. În cinstea ei, aleşii locali organizează, an de an, o sărbătoare la finele căreia, mirosul de hamsii, bere şi mici te transpune într-o realitate pur şi prea românească. Atât ca turist cât şi ca făgărăşean te aştepţi să fii pătruns de autenticitatea şi farmecul locului, dar nu faci decât să realizezi că totul e doar un import de meşteşugari şi comercianţi. Cu alte cuvinte nimic de-al locului. Ca să fiu totuşi corect, singurele talente locale prezentate în cadrul manifestării sunt cele populare iar ca etalon folcloric ni s-a prezentat părintele exorcist, Pomohaci. Ceilalţi tineri talentaţi, fie că vorbim de muzică, desen, grafică, pictură, de artă în general, suspină şi rămân cu speranţa că poate vor fi băgaţi în seamă în anul ce urmează.

Singura instituţie culturală care există, Fundaţia Negru Vodă, este total ignorată de mai marii artişti ai interesului local.  Deşi fundaţia abundă de mari iniţiative şi proiecte culturale, ele rămân cunoscute doar în cercuri restrânse. Banul public făgărăşean destinat promovării culturii este investit în proiecte prozaice iar tinerele talente sunt lăsate de izbelişte. Şi daţi-mi voie să vă spun, Făgăraşul rămâne (încă) un izvor nesecat de astfel de tineri talentaţi. Trebuie admirat, pe lângă talentul lor artistic, şi modul perseverent de-a se lupta cu un sistem şi oameni, care-i condamnă tocmai pentru că ei fac ceva, au ceva de spus şi de arătat. Nu de puţine ori sunt puşi în situaţia de-a fi desconsideraţi de către acea majoritate mediocră, care din cauza incapacităţii şi frustrării, a educaţiei precare şi a manelizării, îi condamnă spre anonimat.

Aşa se prezintă (in)cultura făgărăşeană: roz, cochetă şi dărăpănată amintind parcă de vremuri gri de 23 de ani apuse.
Las cuvintele unui om mai deştept decât mine să concluzioneze: Nu putem începe să murim decât uitând. (Octavian Paler) 


Aurel Csato