vineri, 8 februarie 2013

Lăsaţi creierele la intrare!



Unul dintre cele mai mai ridicole aspecte ale societăţii româneşti de azi e prejudecata. Mă sperie şi mă dezgustă spectacolul la care sunt supus zilnic să asist, un spectacol în care normalitatea unei gândiri sănătoase şi laborioase nu are nicio şansă în faţa unei anomalii cu care, se pare, ne-am pricopsit în anii de tortură comunistă.

Deşi acel regim cretin a dispărut în urmă cu 23 de ani, poporul nostru atât de naţionalist şi de măreţ a rămas cu câteva tulburări de ordin comportamental şi moral. Ne-am asimilat cel mai josnic principiu: prejudecata. În fond, ne face plăcere să judecăm absolut tot ceea ce ne înconjoară, fie bun, fie de prost gust.

Ceea ce face ca totul să capete proporţii catastrofale e prejudecata formatorilor de opinie, în speţă, a profesorilor. O mare parte dintre ei refuză nonşalant să-şi responsabilizeze aspectul evolutiv al învăţării. Aşadar, ei nu fac altceva decât să ne înveţe ce să gândim. Sunt (încă) departe de noţiunea „cum să gândim” sau mai pe şleau, mai bine semianalfabet decât om de perspectivă. Refuză să formeze caractere, refuză să se integreze în buna practică a unui învăţământ de calitate.

Nu mică mi-a fost mirarea când am citit zilele trecute pe facebook că unor elevi de la Colegiul Naţional „Doamna Stanca” le-a fost încălcat cel mai important drept, cel la demnitate. În ciuda faptului că sunt elevi excepţionali, cu rezultate bune la învăţătură, cu activităţi extraşcolare care ridică prestigiul şcolii şi nu numai, cu talente artistice înăscute, preocupaţi de programe de voluntariat, au un mare minus, NU suferă de calviţie. Din câte se pare, aceşti elevi au fost ameninţaţi cu o suspendare pe 3 zile şi scăderea notei la purtare pentru simplul fapt că au părul lung. Iată o practică des folosită încă din cele mai vechi timpuri: discriminarea. Din elevi excepţionali, din oameni cu gândire liberă au ajuns să fie consideraţi nişte eretici şi pedepsiţi pentru convingerile lor. Profesorii au devenit inchizitori şi chiar închizători de idealuri. Nu cumva am descris rutina Evului Mediu Întunecat, a unui regim comunist sau a unui regim totalitar? Nu cumva România e membră a Uniunii Europene şi astfel ni se garantează dreptul la liberă exprimare, dreptul la afirmare? Nu cumva legislaţia europeană garantează dreptul la demnitate şi combate vehement discriminarea de orice fel?
Până acum aceste drepturi par să fie nişte poveşti de adormit copiii sau în cel mai bun caz, nişte poveşti care nasc idealuri periculoase într-o ţară măcinată de incultură şi prejudecăţi. A gândi, stimaţi elevi, e periculos. Nu-i nimic, avem (încă) noroc cu voi că menţineţi pe linia de plutire sistemul de învăţământ şi acel mic procentaj de promovare la Bac. Eu vă mulţumesc că existaţi (încă) şi sunt convins că nu vă veţi lăsa descurajaţi de acest sistem inert şi vă veţi duce idealurile până la capăt.

Şi nu uitaţi că s-a luptat până la ultima picătură de sânge pentru ca voi să aveţi dreptul să nu fiţi de acord cu mine.

Aurel Csato

joi, 24 ianuarie 2013

(In)cultura făgărăşeană


A FOST ODATĂ un tărâm numit Ţara Făgăraşului în inima căruia se înălţau nume sonore cuprinse    de particularitatea creaţiei culturale dar şi a demnităţii umane. A FOST tărâmul unor idealuri măreţe şi fireşti. A FOST tărâmul unor oameni care, în ciuda unui regim opresiv şi nedrept, au ţinut cu îndârjire la cultura şi identitatea lor. A FOST ţara lui Octavian Paler, tărâmul adevăratei spiritualităţi reprezentată prin vocea Părintelui Arsenie, a fost teatrul de luptă al partizanilor din munţi. Dar A FOST....

Ţara Făgăraşului, asemeni întregului teritoriu numit România, e o alcătuire paradoxală. Avem cu ce să ne mândrim, avem calitate şi bun gust, avem tradiţie şi spiritualitate, literatură, pictură, arhitectură, avem moşteniri complexe de cultură inedită şi sublimă dar nu (mai) avem chef. Promovăm cultura prin incultură.

Cei care au în mână destinul promovării culturii nu fac altceva decât să nuanţeze, cu surle şi trâmbiţe, kitch-ul. Investesc milioane de euro în manifestări pseudo-artistice de prost gust, în clădiri extravagante care, pur şi simplu, te îngrozesc şi te dezgustă. Pe fondul promovării tradiţiei, primăriile au solidarizat cu ideea că tot ce e vechi merită promovat cu orice preţ şi prin orice mijloace. Treaba se face într-o manieră pur românească, respectând cu stricteţe noţiunea „merge şi-aşa”. Din români ce suntem, devenim prea români, prea creştini, prea populari, prea patrioţi şi prea pricepuţi. Slăvim prea fericiţi şi prea luminaţi, ne rugăm în clădiri prea mari, ne prea mărim şi prea victimizăm.

Făgăraşul e cel mai bun exemplu în ceea ce priveşte apetitul forumurilor locale pentru kitch. Încă de la intrarea în oraş, eşti întâmpinat de imaginea apocaliptică a hardughiei care ţine umbră rece culturii şi demnităţii ce-a fost odată. În vecinătatea ei, găsim stingher, dar încă impunător, simbolul veritabil şi just al istoriei noastre, Cetatea Făgăraşului. În cinstea ei, aleşii locali organizează, an de an, o sărbătoare la finele căreia, mirosul de hamsii, bere şi mici te transpune într-o realitate pur şi prea românească. Atât ca turist cât şi ca făgărăşean te aştepţi să fii pătruns de autenticitatea şi farmecul locului, dar nu faci decât să realizezi că totul e doar un import de meşteşugari şi comercianţi. Cu alte cuvinte nimic de-al locului. Ca să fiu totuşi corect, singurele talente locale prezentate în cadrul manifestării sunt cele populare iar ca etalon folcloric ni s-a prezentat părintele exorcist, Pomohaci. Ceilalţi tineri talentaţi, fie că vorbim de muzică, desen, grafică, pictură, de artă în general, suspină şi rămân cu speranţa că poate vor fi băgaţi în seamă în anul ce urmează.

Singura instituţie culturală care există, Fundaţia Negru Vodă, este total ignorată de mai marii artişti ai interesului local.  Deşi fundaţia abundă de mari iniţiative şi proiecte culturale, ele rămân cunoscute doar în cercuri restrânse. Banul public făgărăşean destinat promovării culturii este investit în proiecte prozaice iar tinerele talente sunt lăsate de izbelişte. Şi daţi-mi voie să vă spun, Făgăraşul rămâne (încă) un izvor nesecat de astfel de tineri talentaţi. Trebuie admirat, pe lângă talentul lor artistic, şi modul perseverent de-a se lupta cu un sistem şi oameni, care-i condamnă tocmai pentru că ei fac ceva, au ceva de spus şi de arătat. Nu de puţine ori sunt puşi în situaţia de-a fi desconsideraţi de către acea majoritate mediocră, care din cauza incapacităţii şi frustrării, a educaţiei precare şi a manelizării, îi condamnă spre anonimat.

Aşa se prezintă (in)cultura făgărăşeană: roz, cochetă şi dărăpănată amintind parcă de vremuri gri de 23 de ani apuse.
Las cuvintele unui om mai deştept decât mine să concluzioneze: Nu putem începe să murim decât uitând. (Octavian Paler) 


Aurel Csato