Despre a persevera în greşealǎ

            Subiectul educaţiei româneşti, al sistemului educaţional este foarte delicat şi subţire în toate formele pe care le cuprinde.

            Iatǎ ce spunea ilustrul nostru poet naţional, Mihai Eminescu, acum mai bine de un secol despre sistemul educaţional:

Copiii români sunt încǎrcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţǎ nimic, pentru cǎ memoria nu pǎstreazǎ nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încǎrcǎrii memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scarba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri care au învǎţat latineşte, greceşte, istoria universalǎ, logicǎ şi psihologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politicǎ, au trecut bacalaureatul şi… cu toate astea, nu ştiu a scrie o frazǎ corectǎ, iar a doua zi dupǎ ce au pǎrǎsit şcoala au uitat tot…              

Concluzia e cât se poate de simplǎ şi delicatǎ. Se pare cǎ anul 2011 face parte din sec XIX şi cǎ ceea ce regǎsim acum în şcoala româneascǎ tinde sǎ capete un contur rudimentar gata sǎ clacheze. Unde putem observa evoluţia a peste 100 de ani de învǎţǎmânt românesc? Niciunde, pentru cǎ lipseşte cu desǎvârşire. Elitele şcolii româneşti ajung sǎ se formeze în marile centre universitare ale lumii unde sunt adoptaţi şi motivaţi în toate aspectele.  România e capabilǎ sǎ tipǎreascǎ sute de mii de diplome şi sǎ plaseze pe piaţa muncii o majoritate îngrijorǎtoare de semianalfabeţi care nu fac altceva decât sǎ prelungeascǎ agonia unui sistem bolnav care se încǎpǎţâneazǎ sǎ ramânǎ intact de peste 100 de ani, chiar de la origini.

Notǎ: Cât de trist este faptul cǎ suntem inacapabili sǎ învǎţǎm din greşelile trecutului. Speranţa la români este masca ignoranţei.