luni, 18 aprilie 2011

Ciprian Robu & Blanche having FUN (O Eh A)

      De multe ori nu reuşesc sǎ-mi gǎsesc un subiect potrivit pentru a-l putea transforma într-un articol sau în ceva despre care meritǎ cu adevǎrat sǎ fie scris. Noroc cu Ciprian care în ultimul timp reuşeşte sǎ-mi impresioneze simţurile (despre cel “sonor” e vorba) şi mai mult decât atât, reuşeşte sǎ nuanţeze bunul gust al muzicii. Ultima lui realizare în materie de muzica îşi are rǎdǎcinile înfipte chiar în piesa FuN al cǎrei succes şi ritm îl cunoaştem cu toţii. Dar n-are rost sǎ mǎ lungesc şi sǎ risc folosirea unor cuvinte nepotrivite pentru a descrie ritmul unei muzici fǎcute cu pasiune şi bun gust aşa cǎ mǎ opresc aici!

 Enjoy!

joi, 17 martie 2011

It's Time for FUN (O Eh A)

Un al doilea clip, o a doua demonstraţie de originalitate şi bun gust. Piesa Fun (O Eh A)semnatǎ Ciprian Robu & Blanche a primit ceea ce merita, un clip pe mǎsurǎ. Iatǎ cǎ încet, încet ideea a prins contur şi a dat naştere unui subiect cât se poate de simplu : distracţia. În fond nici nu putea fi vorba despre altceva deoarece însuşi titlul piesei ne trimite cu gândul spre acel lucru care dǎ vieţii bucurie şi relaxare.  

Nimic de adǎugat în plus. Pǎrerea mea personalǎ e una cât se poate de bunǎ. Felicitǎri Ciprian , Blanche, Dragos Dordea şi întregii echipe.

Enjoy

miercuri, 16 februarie 2011

Despre a persevera în greşealǎ


            Subiectul educaţiei româneşti, al sistemului educaţional este foarte delicat şi subţire în toate formele pe care le cuprinde.

            Iatǎ ce spunea ilustrul nostru poet naţional, Mihai Eminescu, acum mai bine de un secol despre sistemul educaţional:

Copiii români sunt încǎrcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţǎ nimic, pentru cǎ memoria nu pǎstreazǎ nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încǎrcǎrii memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scarba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri care au învǎţat latineşte, greceşte, istoria universalǎ, logicǎ şi psihologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politicǎ, au trecut bacalaureatul şi… cu toate astea, nu ştiu a scrie o frazǎ corectǎ, iar a doua zi dupǎ ce au pǎrǎsit şcoala au uitat tot…              

Concluzia e cât se poate de simplǎ şi delicatǎ. Se pare cǎ anul 2011 face parte din sec XIX şi cǎ ceea ce regǎsim acum în şcoala româneascǎ tinde sǎ capete un contur rudimentar gata sǎ clacheze. Unde putem observa evoluţia a peste 100 de ani de învǎţǎmânt românesc? Niciunde, pentru cǎ lipseşte cu desǎvârşire. Elitele şcolii româneşti ajung sǎ se formeze în marile centre universitare ale lumii unde sunt adoptaţi şi motivaţi în toate aspectele.  România e capabilǎ sǎ tipǎreascǎ sute de mii de diplome şi sǎ plaseze pe piaţa muncii o majoritate îngrijorǎtoare de semianalfabeţi care nu fac altceva decât sǎ prelungeascǎ agonia unui sistem bolnav care se încǎpǎţâneazǎ sǎ ramânǎ intact de peste 100 de ani, chiar de la origini.

Notǎ: Cât de trist este faptul cǎ suntem inacapabili sǎ învǎţǎm din greşelile trecutului. Speranţa la români este masca ignoranţei.

joi, 10 februarie 2011

Ignoranţa – patrimoniu românesc

Înainte de a începe sǎ înşirui ceea ce mǎ frǎmântǎ vreau sǎ menţionez cǎ de nenumǎrate ori folosesc ca sursǎ de inspiraţie subiectele dezbǎtute de Andrei Pleşu în Dilema Veche şi  Adevǎrul, subiecte care trateazǎ cu mult patos şi argumentare ceea ce clacheazǎ în România dar şi subiecte care promoveazǎ adevǎrate comori descoperite sau nu ale acestor meleaguri.

Ei bine, astǎzi voi scrie cu regret şi înfrigurare despre o problemǎ care apasǎ pe umerii culturii şi  indentitǎţii proprii şi anume nepǎsarea faţǎ de patrimoniul cultural care se dezintegreazǎ cu fiecare zi şi cu fiecare guvernare. Imbecilitatea şi lipsa patriotimsului adevǎrat lǎrgeşte rana unor valori incontestabile care în mod normal (într-o ţarǎ civilizatǎ) ar aduce un profit uriaş si ar îmbunǎtǎţi considerabil imaginea unei ţǎri cǎzutǎ într-o amorţealǎ din care refuzǎ sǎ se trezeascǎ.

Iatǎ ce scrie Andrei Pleşu:
Tot românul e patriot. Lacrima pe glie e rentabilă. Iar politicienii, când e vorba de „interesul naţional", de „valorile strămoşeşti", de „averea ţării" au aerul că mănâncă jăratic. Faptul de a fi patriot pare să fie un drept, sau o datorie retorică, care însă nu implică nicio obligaţie. Nu rezultă de nicăieri că dacă eşti un patriot adevărat nu trebuie să furi, nu trebuie să faci ţara de râs prin străinătate, nu trebuie să trişezi în meserie, nu trebuie să-i dispreţuieşti pe români, sau să laşi în paragină patrimoniul authton. Ca patriot, n-ai decât o obligaţie: să te descurci. Restul e scenografie, balet festiv, tacla de protocol.

Am luat cunoştinţă, de curând, de o împrejurare ameţitoare. La parterul unui bloc din spatele Circului, în spaţiul unui fost magazin de electrice, se află depozitate cca 1.000 de lucrări de artă (pictură, sculptură, desen), semnate de cei mai mari plasticieni ai României contemporane. E o colecţie care s-a constituit în urma expoziţiilor de-acum câţiva ani de la galeria „Catacomba" (între timp desfiinţată). În orice ţară din lume, o asemenea cantitate de capodopere (îmi măsor bine cuvintele) ar fi devenit substanţa unui adevărat muzeu, de natură să ilustreze calitatea excepţională a producţiei artistice locale. Ar fi un centru de iradiere culturală, o atracţie turistică, o probă de creativitate şi bun gust cu care orice capitală europeană s-ar mândri.

Ca rǎspuns la cele scrise mai sus regret sǎ spun cǎ ceea ce descrie stimabilul Andrei Pleşu nu reprezintǎ un caz singular. Patrimoniul cultural mioritic îşi trage ultima suflare şi va trece în nefiinţǎ. Riscǎm excluderea unor importante vestigii din Patrimoniul UNESCO şi acest fapt se datoreazǎ doar “patrioţilor” inculţi care conduc ministere ca cel al Culturii sau Turismului. Lipsa lor de culturǎ şi de bun simţ ne va introduce în labirintul ruşinii internaţionale. E de neiertat acest lucru, e de-a dreptul blamabil cǎ nu suntem conştienţi de valoarea unor comori nepreţuite care, pânǎ la urmǎ, ne reprezintǎ, ne învaţǎ, ne inspirǎ, ne şoptesc suav cǎ suntem români şi cǎ ele sunt dovada acestui fapt.

În schimb încurajǎm construcţii extravagante, lipsite de orice gust arhitectural. Milioane de euro sunt redirecţionaţi spre construcţia unor catedrale inutile care vor mântui în cele din urmǎ neamul românesc. În fond deţinem cu mândrie şi inconştienţǎ unul dintre cele mai mari pǎcate: ignoranţa.

          
            Iar aici vǎ ofer un exemplu grǎitor:
Noul punct de atracţie al Fǎgǎraşului şi mândria multor localnici : Catedrala ! 
Adevǎratul punct de atracţie al Fǎgǎraşului şi mândria... mândria cui ? : Cetatea şi Castelul Fǎgǎraşului. 

Notǎ : Patriotismul şi credinţa multor români sunt de faţadǎ !!!

miercuri, 9 februarie 2011

Robotzi!!!


Lansat la apǎ în anu doamnei 2010, şi-n cosmos în anu domnului...Sǎ fie-ntr-un ceas de 3600 de secunde şi sǎ fie de folos tuturor maimutzelor creative/creatoare. – 

Aşa se prezintǎ sloganul  unui site produs de nişte bǎieţi din Cluj (se pare cǎ oraşul acesta chiar inspirǎ oamenii cu potenţial) care, din câte se pare, au dat pe piatǎ nişte producţii de calitate atât cu character funny cât şi constructiv. 
 Deşi v-am obişnuit în ultima perioadǎ cu articole critice care prezintǎ cu fidelitate realitatea ţǎrii m-am gândit cǎ a venit vremea sǎ şi râdem, poate aşa vom uita puţin de cotidianul frânt de prostie  şi emisiuni de proastǎ calitate.

    Enjoy!!!

Notǎ: Dar mie nu mi-e ciudǎ cǎ… cǎ-s eu supǎrat... mie mi...mi-e ciudǎ cǎ-s alţii fericiţi!

 

joi, 3 februarie 2011

Viitorul sunǎ bine?!

De râsul Europei. 40% dintre adolescenţii români de 15 ani, semianalfabeţi.

Din pǎcate avem confirmarea cǎ dupǎ Revoluţie nu s-a mai fǎcut carte în şcolile româneşti. Potrivit unui studiu al Comisiei Europene, 40% dintre adolescenţii de 15 ani sunt semianalfabeţi. Doar ai bulgarilor stau mai rǎu.

Iatǎ o ştire care trebuie sǎ ne dea mult de gândit. Aşa a înţeles românul conceptul de libertate şi democraţie. Exact pe dos. Membrǎ a Uniunii Europene, România începe sǎ semene şi chiar sǎ fie comparatǎ cu ţǎri din lumea a III-a unde accesul la educaţie e precar, de cele mai multe ori inexistent. Potenţial existǎ dar  lipsesc mijloacele unui sistem eficient. Un sistem construit de oameni incapabili care încep a semǎna leit cu votanţii lor. În fond, acolo vom ajunge deoarece acest procentaj de-a dreptul alarmant reprezintǎ un capitol important din viitorul ţǎrii.

Nu vreau sǎ repet întrebarea “Din vina cui s-a ajuns aici?”, ştim cu toţii rǎspunsul, din pǎcate. Atât de conştienţi suntem de rǎspuns încât singura "responsabilitate" care ne-a mai rǎmas e aceea de a întoarce capul şi a fugi de probleme. Tranziţia celor 21 de ani ne-a ghidat pe drumul nesoluţionǎrii problemelor care se ivesc în cotidian.

“Noi muncim, nu gândim!” – strigau cu rǎutate şi spume la gurǎ cei care au ales ca sistem politic unul asemǎnǎtor celui care tocmai îl doborâserǎ. Însetaţi de prostie şi fǎrǎ o identitate anume au condus destinul ţǎrii pe fǎgaşul pierzaniei iar acum culegem roadele, şi ce mai roade! Dar sǎ nu ne facem atâtea probleme, adolescenţii bulgarilor stau mai rǎu.

Notǎ: Cu alte cuvinte, n-ai carte, eşti condamnat la sǎrǎcie.

miercuri, 2 februarie 2011

Preocupǎri în plinǎ crizǎ (de imagine)


Autointitulatul rege al rromilor, Florin Cioabǎ, a declarat cǎ avizarea de comisiile Senatului a propunerii lui Silviu Prigoanǎ privind schimbarea denumirii de “rrom” cu cea de “ţigan” este “un abuz”: "Noi am mai spus-o şi o spunem în continuare: acest proiect de act normativ este un abuz. Este clar cǎ este un abuz pentru cǎ ni se impune un nume pe care noi nu-l vrem, iar acest lucru încalcǎ orice drept al nostru ca cetǎţeni. Organizaţiile de romi au protestat şi pânǎ acum şi vor protesta în continuare faţǎ de aceastǎ lege".

Cu paşi siguri şi repezi ajungem ţara de batjocorǎ a celor care îşi doresc toate drepturile şi libertǎţile din lume, dar a cǎror responsabilitate şi supunere în faţa legii e, în general, inexistentǎ. Distinsului “ţigan” i se impune un nume pe care el nu şi-l doreşte, îl simte ca fiind peiorativ, jignitor. Sunǎ destul de ciudat deoarece “distinsului” i se impune şi supunere în faţa legii, supunere care implicǎ o serie de obligaţii elementare care-i depǎşesc nivelul de înţelegere, şi nu pentru cǎ nu ar avea acces la asemenea informaţii, ci pur şi simplu pentru cǎ refuzǎ nonşalant. Refuzǎ drepturi, obligaţii, legi (în special morale), acces la informaţie şi educaţie. Munca, igiena, cartea şi tot ce aparţine elementului civilizator pǎleşte în faţa şmecheriei şi a banilor obţinuţi pe “cǎi misterioase”.

Afirmând cele de mai sus, risc sǎ fiu acuzat de rasism şi dispreţ public. Rasism din partea « distinşilor » şi a organizaţiilor de profil, dispreţ din partea fanilor înrǎiţi « State de Rromânia » care încurajeazǎ în mod inconştient anarhia şi incultura într-o ţarǎ încǎrcatǎ de istorie şi culturǎ.

În puţin timp „rromul nostru” va ajunge sǎ locuiascǎ într-o ţarǎ numitǎ Rromânia, va primi distincţia de cetǎţean de onoare „bazat”, va folosi ca mânǎ de lucru sclavi români (deja se întâmpla undeva prin sudul ţǎrii), manelarii vor înlocui intelectualii, Guţǎ va primi titulatura de poet naţional,  sistemul politic va fi unul imperialist şi monarhist (condus de dinastia împǎratului Iulian şi cea a regelui Cioabǎ) care va da naştere unui continuu rǎzboi civil iar apa şi sǎpunul, sǎ spunem cǎ nu vor mai exista. Iar un studiu sociologic aratǎ cǎ România anului 2050 va beneficia de o populaţie de 18 mil. de locuitori majoritatea fiind ţigani/ rromi. Încotro se îndreaptǎ lucrurile?
Bineînţeles cǎ acest lucru nu se va întâmpla niciodatǎ, am încredere cǎ românul se va trezi din letargia ultimilor ani şi îşi va regǎsi identitatea şi ceea ce-l defineşte ca cetǎţean al unui stat naţional şi unitar – România!


Notǎ: "Sute de milioane de oameni de pe Planetǎ n-au studii filologice şi de etimologie. Ei fac o asociere fireascǎ (şi justǎ!) între terminaţia -ia / -(an)ia şi ţara (= naţiunea ei) care are aceastǎ particulǎ: Britania = brit + ania = “ţara britilor, a englezilor”; Mauretania = maur + (et)ania = “ţara maurilor”, deci România = rom + ania = “ţara romilor”. E incorect. Se creeazǎ o falsǎ direcţionare" susţine Prigoanǎ în motivaţia propunerii legislative.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Speranţa s-a fǎcut auzitǎ – Pleşu şi Liiceanu

Televiziunea Românǎ a ieşit la rampǎ cu o iniţiativǎ bine venitǎ. A reuşit performanţa de ai pune la masǎ pe doi dintre cei mai consacraţi intelectuali ai ţǎrii: scriitorul şi eseistul Andrei Pleşu şi filosoful şi scriitorul Gabriel Liiceanu. În fiecare duminicǎ de la ora 18:00 vom avea ocazia de-a ne delecta timp de 50 minute cu un dialog între cei doi, un dialog care va cuprinde subiecte dintre cele mai interesante, subiecte care fac parte din constantele vieţii înseşi şi care le suportǎm zilnic.

“Ce facem cu viaţa noastră, de ce facem sau spunem prostii, de ce urâm sau de ce invidiem, ce sens are cititul, la ce e bună democraţia sau dacă e bine să faci politică sunt întrebări care ne privesc pe toţi şi în jurul cărora, conştient sau nu, ne construim viaţa”, spune Gabriel Liiceanu.
“Dar nu pentru că ne asumăm o autoritate de oracol, ci pentru că ni se pare că, împreună cu alţi mulţi români, avem aceleaşi nemulţumiri şi aceleaşi speranţe", precizează Andrei Pleşu.

Subiecte precum: “Despre speranţă”, “Despre prostie”, “Merită să faci binele?, “Ce înseamnă să gândeşti pe cont propriu?”, “E bine să faci politică?”, “Ce faci cu viaţa ta?”, “De ce călătorim?”, “De ce invidiem?”, “Ai noştri tineri” (o aştept cu sufletul la gurǎ, sunt foarte curios ce-au sǎ zicǎ despre noi), “Ce facem cu copiii noştri?”, “E bună democraţia?”, “De ce citim?”, “Mulţumesc, domnule Profesor”, “Despre impostură”, “Oamenii pe care i-am cunoscut”, “Cain şi Abel”, “Ce regretăm?”, “Ochiul străinului” etc, vor fi dezbǎtute de cei doi.

Aşadar, ora 18:00 a zilei de duminicǎ sǎ ne prindǎ cuminţi în fotolii, cu dicţionarul în mânǎ deoarece vom avea parte de cuvinte care depǎşesc nivelul nostru de culturǎ (unii dintre noi s-ar putea sǎ nu înţeleagǎ o iotǎ din dialogul respctiv) şi cu rǎbdare. Sunt convins cǎ dacǎ vom urmǎri aceastǎ emisiune, fiecare dintre noi vom fi mai bogaţi atât intelectual cât şi sufleteşte.

Prima ediţie a emsiunii: “Despre speranţǎ”

miercuri, 26 ianuarie 2011

Dictatura muzicii - concept bisericesc



Lanţul patimilor este însǎ mai lung decât crezi. Muzica are şi ea un duh. Nu este doar zgomot! Nu este doar sunet şi formǎ muzicalǎ ce place urechii. Orice melodie are un compozitor, nu-i aşa ? Care, la rându-i, are şi el un suflet. Sufletul acela se încarcǎ cu energie pozitivǎ sau negativǎ, dupǎ caz. Cea pozitivǎ o numim har, iar cea negativǎ...o putem numi îndrǎcire ! Madona nu foloseşte harul, cu siguranţǎ ! Eminem sau cei care compun muzicǎ tehno se încadreazǎ şi ei printre cei care nu inspirǎ dintru Dumnezeu. Nu îşi iau ajutorul de la Dumnezeu. Deci, logic, Satana este sprijinul lor, cǎci altǎ sursǎ nu mai existǎ.
Monahul Paulin Ilucǎ, Manifest pentru pǎstrarea tinereţii
Dupǎ cele citite mai sus pǎrerea mea despre bisericǎ si religie capǎtǎ un sens clar si ireversibil şi denotǎ, fǎrǎ nici cea mai micǎ îndoialǎ, faptul cǎ ceea ce susţine în mare parte e demn de ridicol şi luat în râs. Faptul cǎ ascultǎm o altǎ muzicǎ decât cea de la liturghie ne catalogheazǎ ca fiind adepţi ai Satanei, eretici, oameni fǎrǎ suflet, laşi, pǎrtinitori, ş.a.m.d. Extrem de şocant este faptul cǎ aceastǎ bisericǎ are adepţii ei care merg întodeauna în turmǎ şi nu fac altceva decât sǎ-şi care crucea care le-a fost hǎrǎzitǎ.

În fond şi la urma urmei orice acţiune întreprinsǎ în viaţa unui credincios e consideratǎ a fi un pǎcat. Distracţia, împreunǎ cu internetul şi site-urile de socializare reprezintǎ cel mai mare pǎcat modern, o ofrandǎ adusǎ Satanei, o încǎlcare a cuvântului lui Dumnezeu, o pierdere a timpului lui Dumnezeu (şi nu al tǎu personal).

Aşadar, marii artişti ai muzicii de orice gen îşi culeg inspiraţia din sânul macabru al Satanei. Mi se impune sǎ cred cǎ Madonna, Eminem, Lady Gaga, Smiley sau Ciprian Robu au ca punct de sprijin Diavolul şi uneltele sale. Cât de stupid şi infantil sunǎ, poate chiar trist. Şi cea mai mare idioţenie a tuturor timpurilor e cǎ oamenii o şi cred.

Dar sǎ lǎsǎm „turma” sǎ pascǎ notele muzicale bisericeşti şi noi sǎ ne ungem sufletul cu marile hit-uri semnate de Michael Jackson, Metallica, Scorpions sau orice alţi artişti care şi-au vândul sufletul Diavolului.

marți, 25 ianuarie 2011

Atitudinea unei generaţii de neînţeles

Dupǎ o lungǎ pauzǎ în care n-am fost în stare sǎ gândesc nimic deosebit, ultima perioadǎ m-a constrâns sǎ dau naştere unor pǎreri despre noua generaţie care nu va avea niciun impact în viitorul, de altfel sumbru, al României. Subiectul ţintǎ: generaţia tinerilor nǎscuţi si crescuţi în tranziţie[1].

Noi toţi, laolaltǎ, tinerii din ziua de azi gândim doar într-o direcţie, una nesigurǎ care ne va influenţa semnificativ viitorul. Direcţia despre care vorbesc poartǎ numele de ignoranţǎ alǎturatǎ, desigur, unei lipse acute de atitudine. Împreunǎ, aceşti doi termeni, au dat naştere unei boli care în scurt timp va deveni cronicǎ iar impactul va fi nimicitor.

Atitudinea este caracteristica principalǎ care îl defineşte pe un tânǎr şi îi modeleazǎ viitorul. O atitudine puternicǎ şi îndrǎzneaţǎ se dobândeşte prin informare, cercetare şi curiozitate. Câţi tineri români dobândesc aceste “calitǎţi”? Rǎspunsul e cât se poate de simplu: puţini. Pe cine sǎ învinuim? Sǎ fie pǎrinţii, profesorii, sistemul educaţional, cel politic sau pur şi simplu vina le aparţine tinerilor, în totalitate? Se pare cǎ am creat un lanţ al slǎbiciunilor al cǎrui verigi sunt toate rupte. Totuşi, dupǎ pǎrerea mea, vina ne aparţine, în cea mai mare mǎsurǎ, nouǎ! Am devenit atât de “înţelepţi”şi plini de sine încât refuzǎm orice criticǎ, orice sfat, orice pǎrere care vine din partea unui specialist iar problema capǎtǎ proporţii uriaşe în rândul elevilor de liceu şi al studenţilor care nu mai dau doi bani pe ceea ce înseamnǎ identitate şi respect. Refuzǎ sǎ-şi responsabilizeze atitudinea care nu sunt foarte sigur cǎ mai existǎ.

Tot ceea ce am afirmat mai sus este argumentat de lipsa cunoştinţelor elementare de limbǎ românǎ implementate în « limbajul de mess », de lipsa elementului logic al unei afirmaţii, citez : “ ..dar dinaia individual suntem numiţi indivizi”, de admiraţia irelevantǎ pentru manele, ţigani şi noţiunea de şmecher, de scandal monden, cocalarism şi bani obţinuţi pe cǎi “sigure” şi rapide.

Soluţia e cât se poate de simplǎ. Trebuie sǎ le oferim o alternativǎ bazatǎ pe încredere, respect şi stimǎ de sine. Iar când le vorbim despre viitor trebuie înlocuit termenul de speranţǎ cu cel de certitudine. În loc sǎ-şi doreascǎ “o ţarǎ ca afarǎ” mai bine sǎ aibǎ capacitatea de-a face una. Scopul sǎ însemne certitudine şi nu sǎ scuze mijloacele!


P.S. Existǎ şi elevi excepţionali care « au scos capul din nori » şi care au înţeles pe umerii cui stǎ responsabilitatea acelui viitor mai bun la care sperǎ toatǎ lumea.

Reflectând asupra libertǎţii aparente e titlul unui articol semnat de Sabina Crişan – 18 ani, elevǎ a Colegiului Naţional „Emil Racoviţǎ” din Cluj  care demonstreazǎ cǎ se poate, se poate gândi!!!

[1] Pentru profani, “tranziţie” – perioada cuprinsǎ între anii 1989-2011 care a marcat tranziţia de la comunism la capitalism (democraţie).