Reflectând asupra libertǎţii aparente

Zilele trecute am avut plǎcerea sǎ rǎmân plǎcut surprins din pricina unui articol citit în Revista „Dilema Veche” condusǎ de Andrei Pleşu.
„Reflectând asupra libertǎţii aparente” este titlul care trateazǎ în câteva rânduri tema tranziţiei româneşti de la comunism la ceea ce avem acum – libertate aparentǎ. Autor: Sabina Crişan – 18 ani, elevǎ la Colegiul Naţional „Emil Racoviţǎ” din Cluj.
Felul cum şi-a ales cuvintele şi convingerea cu care a transmis mesajul respectiv e demn de admirat şi promovat. Nu-mi pot exprima în cuvinte entuziasmul şi bucuria pe care le-am simţit în momentul în care am terminat de citit şi ultimul cuvânt al articolului. Pur şi simplu genial. Genial felul cum a scris, mesajul însǎ mi-aş fi dorit sǎ-i fie atribuit oricǎrei alte ţǎri şi nu ţǎrii mele, un mesaj obiectiv, dur şi ruşinos.
Sunt convins cǎ sunt o mulţime de elevi geniali ale cǎror principale prioritǎţi şi activitǎţi sunt cele legate de citit şi învǎţat. De ei avem nevoie mai mult ca oricând, în ei stǎ salvarea noastrǎ iar singurul lucru de care trebuie sǎ dǎm dovadǎ şi care ne face responsabili e legat de felul cum îi promovǎm şi atenţia pe care le-o acordǎm.

Dar nu mai bine ascultǎm nişte manele sau l-am „cita” puţin pe Gigi sau chiar pe Mircea Badea? (asta pentru cǎ nu mǎ pot abţine sa nu fiu ironic)
Aştept opinii legate atât de subiect cât şi de cei care scriu şi gândesc astfel.


Reflectând asupra libertǎţii aparente…
- ce am câştigat şi ce am pierdut -

„În orice ţarǎ, nu existǎ decât douǎ partide cu adevǎrat: partidul celor care îndrǎznesc sǎ spunǎ nu şi al celor care nu îndrǎznesc. Când numǎrul celor care nu îndrǎznesc este mai mare decât al celor care îndrǎznesc, ţara este pierdutǎ.”
Henry de Montherlant, Toux feux éteints, 1975

Se spune cǎ doar atunci eşti liber, când poţi sǎ spui fǎrǎ teamǎ adevǎrul. Un sistem care te condamnǎ la tǎcere ar trebui sǎ fie abolit şi restabilit din nou, idealist de obicei, a cǎrui obligaţie este de a sprijini acest adevǎr în întreaga sa plentitudine. Dar cum rǎmâne cu restrângerea etico-moralǎ impusǎ de societate? În ce mǎsurǎ putem afirma cǎ libertatea plenarǎ a unui popor îi oferǎ şi bunǎstarea, în special atunci când este cu titlul de „recuperatǎ" şi nu „din naştere”?
Se spune cǎ, în România anului 1989, şi pietrele începuserǎ sǎ strige. Cǎ lipsa de revoltǎ a oamenilor era deja imposibil de evitat. Şi totuşi pentru ce se lupta? Ce am câştigat prin moarte? Sau, şi mai important, am câştigat ceva în afarǎ de o schimbare de nume? Pânǎ la Revoluţia românǎ, trecerea de la statul comunist la cel democratic s-a fǎcut paşnic, fǎrǎ revoltǎ. La noi au existat zeci de morţi, a cǎror dovadǎ a fost ştearsǎ cu nume de operaţiuni suav parfumate (în mod total ironic), amintind de fumos: Trandafirul...Vama (te gândeai la staţiunea Vama Veche, iar în zilele noastre îşi gǎseşte ecoul în binecunoscuta trupǎ rock).
Oamenii au strigat libertate, au murit pentru aceasta, numai pentru a-şi retrǎi groaza douǎ luni mai târziu, în mineriade. Guvern la putere: Iliescu. Personalitate? Bineînţeles, fost om de încredere al mult-detestatului preşedinte ucis, Ceauşescu. România a fost apreciatǎ şi vǎzutǎ, poate pentru prima datǎ în Europa democratǎ, ca o ţarǎ cu potenţial, a primit sprijinul moral şi, mai important în acel moment critic, sprijin financiar. Ce nu a primit însǎ era imposibilul: o nouǎ mentalitate care sǎ fie instauratǎ în toate instituţiile ţǎrii. Astfel, dupǎ ce noii revoluţionari, care au alarmat poporul împotriva paradoxului noului regim, au fost „ucişi” de muncitori mineri care detestau intelectualitatea, România a fost clasificatǎ ca „ambiguǎ din punct de vedere politic”, iar fondurile s-au retras laolaltǎ cu încrederea.
Acesta este un scurt sumar al ultimilor douǎzeci de ani. La zece ani dupǎ „crimele” mineriadelor, Iliescu este reales în funcţia de preşedinte. La douǎzeci de ani de la idealista revoluţie, suntem printre ţǎrile cu cel mai mare nivel de corupţie, din punct de vedere economic suntem penultima ţarǎ din familia adoptivǎ (Uniunea Europeanǎ), avem diplome univeristare cu miile, perseverǎm într-un nepotism mascat la nivel de posturi importante, iar mita şi distracţiile populare sunt preferate corectitudinii şi inteligenţei. Sǎ fie acestea singurele urmǎri ale rǎbufnirii idealiştilor? Nu am fost în stare, ca popor, sǎ susţinem revolta şi sǎ creǎm un stat politic onest, unde mǎcar sǎ existe încredere? Într-adevǎr, în 1989 am fost prima ţarǎ esticǎ unde comunismul a fost eliminat printr-o revoltǎ violentǎ. Dar tot atunci am fost şi singura ţarǎ care ne-am dǎruit prizoneriatul real şi condamnabil, pe un arest la domiciliu, unde inconştienţa politicǎ şi umanǎ a atins cote maxime.
Ce s-a câştigat? Românii au primit un nou nume, cel de ţarǎ democraticǎ. Cu toate acestea, ne-am renegat drepturile în mod inconştient prin deciziile luate de-a lungul anilor. Abraham Lincoln, primul preşedinte republican al SUA, a spus: „Dacǎ vrei sǎ testezi un om, oferǎ-i putere.” Ce putere poate fi mai mare decât aceea de a fi pe deplin liber, de a avea dreptul de a-ţi alege oamenii care sǎ guverneze în numele tǎu, şi de a-i demite în caz contrar? Am câştigat, alǎturi de statele europene, dreptul la liberǎ exprimare, ne-am recâştigat dreptul de a cǎlǎtori, de a trǎi, de a lua propriile decizii... Dar mai ştim cum sǎ folosim aceste libertǎţi? În aparenţǎ, odatǎ cu revoluţia anticomunistǎ am câştigat împǎrǎţia orizonturilor deschise, acea dorinţǎ a omului acceptatǎ dintodeauna: Libertatea. Ea însǎ nu a fost gratuitǎ... Şi uneori nu ştiu dacǎ acest schimb nu o fost încǎ o fraudǎ a caselor de schimb valutar sau, dimpotrivǎ, o rǎsplatǎ...
Lispa mişcǎrii atrofiazǎ musculatura. Lipsa iniţiativei te vlǎguieşte, convertindu-te în supusul tǎcerii. Comunismul a însemnat opresiune, fricǎ. Democraţia de astǎzi înseamnǎ manipularea realitǎţii. Bunicii noştri au ajuns în aşa-numitele „lagǎre de reeducare” pentru poziţia adoptatǎ în societate sau capacitatea lor de respingere a unui proiect idealist, mort în faşǎ. Pǎrinţii noştri şi-au riscat vieţile pentru a putea sǎ trǎiascǎ în conformitate cu pǎrerile lor şi pentru a ne oferi nouǎ dreptul la decizie şi cuvânt. Noi însǎ... noi însǎ ne trasǎm viaţa cu o inconştienţǎ nebunǎ, cu o nepǎsare care altǎdatǎ a fost condamnatǎ. Ce mai conteazǎ? Nimic nu ne atinge, suntem nemuritori în spirit, ce conteazǎ cǎ al nostru trup, alǎturi de viaţǎ, se perindǎ pe coridoarele unei ţǎri al cǎrei respect nu dorim nici mǎcar sǎ-l câştigǎm?
Uneori cea mai mare pedeapsǎ este şi cea mai greu de observat. Cǎderea comunismului ar fi trebuit sǎ însemne un punct-cheie pentru România. Era momentul când trebuia sǎ alegem între viitor şi trecut. Menţinând mentalitatea „fie cum o fi”, am urmǎrit pasivi cum persistǎm într-un comunism mascat sub emblema „democraţie”. În zilele noastre, suntem mult prea democratici, avem un sânge mult prea aristrocratic pentru a depǎşi stadiul de autosuficienţǎ. Avem dreptul de a alege, avem şansa sǎ hotǎrâm noi, şi nu un lider, guvernarea. Şi ironia sorţii este cǎ o facem. Dar, din lipsǎ de interes, culturǎ dorinţǎ de informare şi responsabilitate, alegem prost. De douǎzeci şi unu de ani alegem prost. Acum douǎ decenii ne revoltam împotriva minciunii. Astǎzi sunt printre noi oameni care nici nu ştiu de ce sǎrbǎtorim Ziua Naţionalǎ.
Şi totuşi...Sunt o idealistǎ. Vreau sǎ cred cǎ aceastǎ atrofie fizicǎ nu este şi una spiritualǎ. Dar suntem un popor care nu a fost reeducat. Nu am avut ocazia sǎ depǎşim comunismul, sǎ uitǎm de egalitatea falsǎ şi sǎ ne dorim prosperitatea. Din pǎcate, experimentǎm contrariul. Aceiaşi care închinau cupa victoriei în era ceauşistǎ dobândesc laurii victoriei astǎzi. Daca nu ei, atunci copiii sau rudele lor. Obişnuiţi sǎ primeascǎ ordine, şi astǎzi tinerii se ghideazǎ dupǎ conceptul în care au fost educaţi pǎrinţii lor.
„Crede şi nu cerceta”. Iniţiativa care ar trebui sǎ motiveze şi sǎ reîmprospǎteze viaţa este blocatǎ de un munte birocratic şi de o rǎutate de neînţeles.
Şi atunci de ce sǎ ne revoltǎm? De ce sǎ credem cǎ lumea ar putea fi mai bunǎ? Libertatea noastrǎ constǎ astǎzi în faptul cǎ putem alege: rǎmânem sau plecǎm? Cei buni preferǎ sǎ evite competiţia pe note, bacalaureat, nepotism universitar şi slujbe date dupǎ cunoştinţe (nu mǎ refer la nivelul de inteligenţǎ...) şi se îndreaptǎ cǎtre ofertele hotarelor. Cei lipsiţi de posibilitǎţi sau cu posibilitǎţi prea bine aranjate rǎmân. Existǎ şi o mânǎ de oameni care alege patriotismul, care vrea sǎ rǎmânǎ pentru propria-i plǎcere, pentru a ajuta, pentru a re-revoluţiona o ţarǎ al cǎrei bun-simţ pare adormit. Dar un proverb japonez spune: „Nu poţi trezi pe cineva care se preface cǎ doarme”.
Nu putem sǎ trezim acel simţ al practicii, al dreptǎţii, al corectitudinii, câtǎ vreme este decizia noastrǎ sǎ-l ignorǎm. Preţul Revoluţiei a fost scump. Înainte, rǎul avea un nume, ca şi orice lucru cunoscut, era mai uşor de combǎtut. Dar ce faci atunci când acesta este mascat sub cel mai bun prieten? Am câştigat libertatea. Odatǎ acceptatǎ, am preluat o responsabilitatea, de care, culmea, fugim tot timpul. Aceea de informare.
Nu doar acea coloanǎ vertebralǎ a vocii s-a pierdut. Dupǎ 1989, România a explodat. Televiziunea transmitea şi altceva decât imaginile paradelor tovarǎşului. Magazinele au importat. Moda a ajuns şi în vitrinele ochiilor noştri, devenind accesibil acel paradis de care nici mǎcar nu eram conştienţi. Cu toate acestea, pǎrinţii mei aveau o bibliotecǎ cu peste o mie de titluri. Pǎrinţii zilelor noastre au rareori bibliografia obligatorie. Din lipsǎ de activitate, tinerii se întâlneau, discutau, filozofau, inventau, citeau, se jucau, se iubeau idealist. Trǎiau pentru ceva. Astǎzi, informaţia este la distanţǎ de un click. Cǎlǎtoareai cu ochii minţii pe meleaguri necunoscute. Astǎzi oferte la 10 euro. Cât ştim sǎ profitǎm?
Am câştigat libertatea, dar am pierdut din minte obiectivul: acela de a avea o viaţǎ mai bunǎ. Am câştigat dreptul la ripostǎ şi îl utilizǎm pentru a combate cele mai inutile lucruri. Nu mai vrem culturǎ sau ne luptǎm pentru ea prea puţin. Respectul este la nivel de teorie. Cu modele ca Gigi Becali, cât se mai regǎseşte în noi din idealiştii libertǎţii? Nu ştiu... Am vǎzut însǎ şi tineri care mergeau la baletul rusesc pentru cǎ ştiau cǎ este premierǎ. Care citeau pentru simplul motiv cǎ le place. Care cântau la pian pentru a se linşti şi relaxa. Care se trezeau la şase dimineaţa pentru a fotografia rǎsǎritul de soare perfect. Care învǎţau bine pentru respectul propriu, nu pentru media la admitere. Am pierdut multe, dar am câştigat şi experienţa revoltei împotriva „e bine şi-aşa”-ului mediocru şî satisfacţia selecţiei nu ca rebel, ci ca intelectual.
„Singurele paradisuri posibilie sunt cele pierdute” (Allain de Botton)... Ar fi pǎcat sǎ pierdem paradisul libertǎţii, nu?...

de Sabina Crişan – 18 ani, elevǎ a Colegiului Naţional „Emil Racoviţǎ” din Cluj.