marți, 26 ianuarie 2010

Use Condom!!!

Cum convingi lumea sǎ se protejeze? Prin programe sociale, cǎrţi, fluturaşi şi nu în ultimul timp prin campanii tv care sǎ prezinte într-un mod cu totul şi cu totul inedit riscurile pe care le implicǎ o astfel de "neatenţie". Iar dacǎ un astfel de spot se prezintǎ cam aşa existǎ toate şansele sǎ se transforme într-un real succes.
Enjoy!!!



marți, 19 ianuarie 2010

Prologul unei Românii în antitezǎ

Întodeauna omul şi mediul înconjurǎtor, situaţiile şi împrejurǎrile au fost şi vor fi în antitezǎ. Fie cǎ este vorba de operele literare şi personajele lor, fie cǎ este vorba de viaţa realǎ, acest concept, aceastǎ figurǎ de stil influenţeazǎ şi fascineazǎ pe oricine.
Dacǎ ne referim la România, în special asupra perioadei de tranziţie, antiteza a lovit şi ne-a influenţat stilul de viaţǎ într-un mod atât de dureros încât nici nu vreau sǎ mǎ gândesc dacǎ mai existǎ soluţia a ceea ce înseamnǎ “revers al medaliei”.

Idei politice, culturale, sociale, toate se includ într-un amalgam de prostie şi indiferenţǎ care dau naştere unei realitǎţi pe care de multe ori o negǎm dar de cele mai multe ori o criticǎm fǎrǎ a gǎsi soluţii. Ne susţinem cu ardoare şi nonşalanţǎ poziţia politicǎ criticând opoziţia dar şi opozanţii noştri cotidieni cu care “facem schimbul de idei”. Nu mai ţinem cont de pǎrerea nimǎnui şi pǎlim în faţa penibilului neconştientizând cât de mult teren pierdem procedând în aşa fel. Bineînţeles a mǎ sustrage de la aceastǎ descriere ar însemna sǎ fug de responsabilitate. Andrei Pleşu spunea în ultimul sǎu editorial din “Dilema Veche” cǎ “E ridicol să te învineţeşti de ură sau să leşini de entuziasm, cînd nu ţi se cere decît un vot rezonabil.”

Am ajuns la concluzia cǎ numai în a ridiculariza “circul” şi a promova plǎcutul şi bunul gust am putea face diferenţa şi am evidenţia cu un oarecare rezultat adevǎratul simţ al artei, al culturii, a ceea ce trebuie regǎsit în “biblioteca” fiecǎrui om.

Cum evidenţiezi, cum faci mai clarǎ imaginea unui aspect plǎcut, chiar grandios dacǎ nu prin a arǎta şi ce înseamnǎ prostie, ignoranţǎ, circ ieftin şi falsitate? Iar noi, toţi laolaltǎ suntem invadaţi doar de aceste aspecte prin intermediul mass-media şi chiar al banalelor discuţii în faţa unui şpriţ autentic din care ar trebui sǎ se nascǎ mari idei: Cultura româneascǎ este o culturǎ care se naşte în cele mai fericite cazuri din spriţuri .Silviu Purcarete.

Pe baza celor argumentate mai sus şi pe ceea ce ne prezintǎ realitatea zilei de azi aş dori sǎ-mi îndrept atenţia spre a denigra “tot ceea ce cere” publicul needucat din România şi a prezenta şi promova totodatǎ ceea ce se include în “sfera antitezei”.

luni, 18 ianuarie 2010

I love this beat!!!

Avem novie de votul tǎu la Nights.ro Awards 2010 (cele mai cunoscute premii din muzica dance-electronicǎ româneascǎ).
Piesa “Ciprian Robu ft. Dj Ralmm - I Love This Beat” a fost nominalizatǎ la secţiunea “Cea mai bunǎ producţie muzicalǎ (electronicǎ) din România în 2009”.
Nu uita sǎ votezi şi la secţiunea “Proiectul muzical românesc (underground) al anului 2009” pe Dirty Culture.
CLICK pentru vot---

miercuri, 13 ianuarie 2010

Cine e mai bun? (II)

Ca sǎ rǎmân în contextul a ceea ce am scris ieri, azi o sǎ vin cu ceva mai special urmând zicala: “a face haz de necaz”-ul românului. O serie de bancuri si de poze mioritice care ne lasǎ cu gura cǎscatǎ.

Un oltean şi un ardelean erau într-un tren.
Olteanul: M-a făcut muica oltean, măăă!
Ardeleanul: No, acum, iart-o !



In Rai, Dumnezeu sta de vorba cu cativa romani:
- Cum o duc moldovenii tai Stefane?
- Rau, Doamne, rau...
- Cum asa?
- Pai jumatate sunt in Spania, jumatate in Rusia.
- Da ardelenii tai, Iancule?
- Binisor Doamne....
- I-auzi! Pai de ce?
- Jumatate sunt in Italia, jumatate sunt in Germania!
- Da' oltenii tai, Tudore?
- Foarte bine, Doamne!
- Bravo! Cum asa?
- Pai jumatate sunt in Timisoara, un sfert in Camera Deputatilor si restul in Senat.


Chiar avem o minunǎţie de ţarǎ, dar când vine vorba de locuitorii acestor meleaguri datele problemei se schimbǎ. Sincer, inventivitatea românului este ieşitǎ din comun. Imaginile de mai jos vorbesc de la sine! Atenţie!!! nu e vorba doar de inventivitate!











































































marți, 12 ianuarie 2010

Cine e mai bun?

În ultima perioadǎ datoritǎ acestui articol publicat în Evenimentul Zilei s-a stârnit un val de indignare în rândul tuturor românilor, în speţǎ în rândul moldovenilor.
Articolul descrie cu lux de amǎnunte condiţiile de cǎlǎtorie ale celebrului drum fǎcut de cǎtre „Trenul foamei” sau Acceleratul Timişoara – Iaşi.
N-am sǎ repet ceea ce s-a scris în articol, vreau doar sǎ facem împreunǎ o analizǎ a acestui popor, o analizǎ luatǎ pe fiecare regiune în parte, sǎ vedem, în fond, care este cel mai bun român.
Încep cu pǎrerea personalǎ: Deşi sunt condus de mândria de a fi ardelean trebuie sǎ recunosc faptul cǎ elitele româneşti provin din toate zonele ţǎrii, atât din Ardeal, Banat, Oltenia, Moldova sau capitalǎ deci pot ajunge foarte uşor la concluzia cǎ a fi bun şi a te face remarcat nu trebuie condiţionat de faptul provenienţei. Totuşi economia unei regiuni nu e susţinutǎ de intelectualitate ci de clasa mijlocie, omul simplu. Aici cu toatǎ pǎrerea de rǎu îndrǎznesc sǎ spun cǎ diferenţele se aflǎ la tot pasul. Luând partea economicǎ ca exemplu, putem spune fǎrǎ nici cea mai micǎ îndoialǎ cǎ Ardealul, Banatul şi Bucureştiul sunt „fruncea ţǎrii”, zone superior dezvoltate faţǎ de cele din Moldova şi Oltenia.
Acum, vin cu regretul cel mai mare şi anume: România are bogǎţia potenţialului în absolut orice regiune iar noi, toţi românii laolaltǎ nu profitǎm nici pe sfert cât ar trebui ca sǎ putem transforma acest potenţial în profit şi bunǎstare. Nu vreau sǎ mai intru în detalii legate de mentalitate pentru cǎ aş intra pe „tǎrâmul” altui subiect.
Realitatea ne aratǎ cǎ nu suntem mai buni niciunul şi nici altul. Majoritatea decide într-o democraţie iar acea majoritate a decis şi va decide şi în urmǎtorii ani: va decide atât politic, economic, ecologic (un subiect foarte delicat cu care ne confruntǎm) dar ne va arǎta cât şi cum va conta „banalul” bun simţ într-o ţarǎ al cǎrei grad de civilizaţie ar fi trebuit sǎ fie de nivelul unor ţǎri ca Cehia, Slovacia, Slovenia sau Ungaria.
Într-o ţarǎ civilizatǎ primul lucru care ar dispǎrea ar fi diferenţele fǎcute voit sau involuntar între regiunile şi locuitorii lor. Deşi chiar şi în ţǎrile dezvoltate diferenţe etnice exitǎ, ele nu se bazeazǎ pe gradul de hǎrnicie sau bun simţ al unuia sau al altuia. La noi încǎ existǎ acest tip de diferenţiere, pe lângǎ cel legat de religie, etnie sau naţionalitate.
Dar nu-i nimic, viaţa merge mai departe, în orice condiţii (mǎ refer la cele mai proaste) deşi am putea trǎi la un nivel net superior celui de acum. În fond, bunǎstarea şi confortul necesitǎ multǎ muncǎ, responsabilitate şi mult sacrificiu, aspecte pe care mulţi cetǎţeni ai acestei ţǎri nu sunt înca pregǎtiţi sǎ le îndeplineascǎ şi sǎ le şi asume.
Deci, cine e mai bun?
a) ardeleanul?
b) moldoveanul?
c) olteanul?
d) munteanul?
e) bucuresteanul?

sau cea mai ruşinoasǎ întrebare:



Cine aruncǎ pe jos mai mult? Cine dispune de acel grad „nesemnificativ” de bun simţ încât sǎ fie logic, evident cǎ a pǎstra curǎţenia atât în propria locuinţǎ cât şi în naturǎ este ca şi cum ţi-ai alǎpta copilul, adicǎ un aspect instinctiv?

vineri, 8 ianuarie 2010

Reflectând asupra libertǎţii aparente

Zilele trecute am avut plǎcerea sǎ rǎmân plǎcut surprins din pricina unui articol citit în Revista „Dilema Veche” condusǎ de Andrei Pleşu.
„Reflectând asupra libertǎţii aparente” este titlul care trateazǎ în câteva rânduri tema tranziţiei româneşti de la comunism la ceea ce avem acum – libertate aparentǎ. Autor: Sabina Crişan – 18 ani, elevǎ la Colegiul Naţional „Emil Racoviţǎ” din Cluj.
Felul cum şi-a ales cuvintele şi convingerea cu care a transmis mesajul respectiv e demn de admirat şi promovat. Nu-mi pot exprima în cuvinte entuziasmul şi bucuria pe care le-am simţit în momentul în care am terminat de citit şi ultimul cuvânt al articolului. Pur şi simplu genial. Genial felul cum a scris, mesajul însǎ mi-aş fi dorit sǎ-i fie atribuit oricǎrei alte ţǎri şi nu ţǎrii mele, un mesaj obiectiv, dur şi ruşinos.
Sunt convins cǎ sunt o mulţime de elevi geniali ale cǎror principale prioritǎţi şi activitǎţi sunt cele legate de citit şi învǎţat. De ei avem nevoie mai mult ca oricând, în ei stǎ salvarea noastrǎ iar singurul lucru de care trebuie sǎ dǎm dovadǎ şi care ne face responsabili e legat de felul cum îi promovǎm şi atenţia pe care le-o acordǎm.

Dar nu mai bine ascultǎm nişte manele sau l-am „cita” puţin pe Gigi sau chiar pe Mircea Badea? (asta pentru cǎ nu mǎ pot abţine sa nu fiu ironic)
Aştept opinii legate atât de subiect cât şi de cei care scriu şi gândesc astfel.


Reflectând asupra libertǎţii aparente…
- ce am câştigat şi ce am pierdut -

În orice ţarǎ, nu existǎ decât douǎ partide cu adevǎrat: partidul celor care îndrǎznesc sǎ spunǎ nu şi al celor care nu îndrǎznesc. Când numǎrul celor care nu îndrǎznesc este mai mare decât al celor care îndrǎznesc, ţara este pierdutǎ.”
Henry de Montherlant, Toux feux éteints, 1975

Se spune cǎ doar atunci eşti liber, când poţi sǎ spui fǎrǎ teamǎ adevǎrul. Un sistem care te condamnǎ la tǎcere ar trebui sǎ fie abolit şi restabilit din nou, idealist de obicei, a cǎrui obligaţie este de a sprijini acest adevǎr în întreaga sa plentitudine. Dar cum rǎmâne cu restrângerea etico-moralǎ impusǎ de societate? În ce mǎsurǎ putem afirma cǎ libertatea plenarǎ a unui popor îi oferǎ şi bunǎstarea, în special atunci când este cu titlul de „recuperatǎ" şi nu „din naştere”?
Se spune cǎ, în România anului 1989, şi pietrele începuserǎ sǎ strige. Cǎ lipsa de revoltǎ a oamenilor era deja imposibil de evitat. Şi totuşi pentru ce se lupta? Ce am câştigat prin moarte? Sau, şi mai important, am câştigat ceva în afarǎ de o schimbare de nume? Pânǎ la Revoluţia românǎ, trecerea de la statul comunist la cel democratic s-a fǎcut paşnic, fǎrǎ revoltǎ. La noi au existat zeci de morţi, a cǎror dovadǎ a fost ştearsǎ cu nume de operaţiuni suav parfumate (în mod total ironic), amintind de fumos: Trandafirul...Vama (te gândeai la staţiunea Vama Veche, iar în zilele noastre îşi gǎseşte ecoul în binecunoscuta trupǎ rock).
Oamenii au strigat libertate, au murit pentru aceasta, numai pentru a-şi retrǎi groaza douǎ luni mai târziu, în mineriade. Guvern la putere: Iliescu. Personalitate? Bineînţeles, fost om de încredere al mult-detestatului preşedinte ucis, Ceauşescu. România a fost apreciatǎ şi vǎzutǎ, poate pentru prima datǎ în Europa democratǎ, ca o ţarǎ cu potenţial, a primit sprijinul moral şi, mai important în acel moment critic, sprijin financiar. Ce nu a primit însǎ era imposibilul: o nouǎ mentalitate care sǎ fie instauratǎ în toate instituţiile ţǎrii. Astfel, dupǎ ce noii revoluţionari, care au alarmat poporul împotriva paradoxului noului regim, au fost „ucişi” de muncitori mineri care detestau intelectualitatea, România a fost clasificatǎ ca „ambiguǎ din punct de vedere politic”, iar fondurile s-au retras laolaltǎ cu încrederea.
Acesta este un scurt sumar al ultimilor douǎzeci de ani. La zece ani dupǎ „crimele” mineriadelor, Iliescu este reales în funcţia de preşedinte. La douǎzeci de ani de la idealista revoluţie, suntem printre ţǎrile cu cel mai mare nivel de corupţie, din punct de vedere economic suntem penultima ţarǎ din familia adoptivǎ (Uniunea Europeanǎ), avem diplome univeristare cu miile, perseverǎm într-un nepotism mascat la nivel de posturi importante, iar mita şi distracţiile populare sunt preferate corectitudinii şi inteligenţei. Sǎ fie acestea singurele urmǎri ale rǎbufnirii idealiştilor? Nu am fost în stare, ca popor, sǎ susţinem revolta şi sǎ creǎm un stat politic onest, unde mǎcar sǎ existe încredere? Într-adevǎr, în 1989 am fost prima ţarǎ esticǎ unde comunismul a fost eliminat printr-o revoltǎ violentǎ. Dar tot atunci am fost şi singura ţarǎ care ne-am dǎruit prizoneriatul real şi condamnabil, pe un arest la domiciliu, unde inconştienţa politicǎ şi umanǎ a atins cote maxime.
Ce s-a câştigat? Românii au primit un nou nume, cel de ţarǎ democraticǎ. Cu toate acestea, ne-am renegat drepturile în mod inconştient prin deciziile luate de-a lungul anilor. Abraham Lincoln, primul preşedinte republican al SUA, a spus: „Dacǎ vrei sǎ testezi un om, oferǎ-i putere.” Ce putere poate fi mai mare decât aceea de a fi pe deplin liber, de a avea dreptul de a-ţi alege oamenii care sǎ guverneze în numele tǎu, şi de a-i demite în caz contrar? Am câştigat, alǎturi de statele europene, dreptul la liberǎ exprimare, ne-am recâştigat dreptul de a cǎlǎtori, de a trǎi, de a lua propriile decizii... Dar mai ştim cum sǎ folosim aceste libertǎţi? În aparenţǎ, odatǎ cu revoluţia anticomunistǎ am câştigat împǎrǎţia orizonturilor deschise, acea dorinţǎ a omului acceptatǎ dintodeauna: Libertatea. Ea însǎ nu a fost gratuitǎ... Şi uneori nu ştiu dacǎ acest schimb nu o fost încǎ o fraudǎ a caselor de schimb valutar sau, dimpotrivǎ, o rǎsplatǎ...
Lispa mişcǎrii atrofiazǎ musculatura. Lipsa iniţiativei te vlǎguieşte, convertindu-te în supusul tǎcerii. Comunismul a însemnat opresiune, fricǎ. Democraţia de astǎzi înseamnǎ manipularea realitǎţii. Bunicii noştri au ajuns în aşa-numitele „lagǎre de reeducare” pentru poziţia adoptatǎ în societate sau capacitatea lor de respingere a unui proiect idealist, mort în faşǎ. Pǎrinţii noştri şi-au riscat vieţile pentru a putea sǎ trǎiascǎ în conformitate cu pǎrerile lor şi pentru a ne oferi nouǎ dreptul la decizie şi cuvânt. Noi însǎ... noi însǎ ne trasǎm viaţa cu o inconştienţǎ nebunǎ, cu o nepǎsare care altǎdatǎ a fost condamnatǎ. Ce mai conteazǎ? Nimic nu ne atinge, suntem nemuritori în spirit, ce conteazǎ cǎ al nostru trup, alǎturi de viaţǎ, se perindǎ pe coridoarele unei ţǎri al cǎrei respect nu dorim nici mǎcar sǎ-l câştigǎm?
Uneori cea mai mare pedeapsǎ este şi cea mai greu de observat. Cǎderea comunismului ar fi trebuit sǎ însemne un punct-cheie pentru România. Era momentul când trebuia sǎ alegem între viitor şi trecut. Menţinând mentalitatea „fie cum o fi”, am urmǎrit pasivi cum persistǎm într-un comunism mascat sub emblema „democraţie”. În zilele noastre, suntem mult prea democratici, avem un sânge mult prea aristrocratic pentru a depǎşi stadiul de autosuficienţǎ. Avem dreptul de a alege, avem şansa sǎ hotǎrâm noi, şi nu un lider, guvernarea. Şi ironia sorţii este cǎ o facem. Dar, din lipsǎ de interes, culturǎ dorinţǎ de informare şi responsabilitate, alegem prost. De douǎzeci şi unu de ani alegem prost. Acum douǎ decenii ne revoltam împotriva minciunii. Astǎzi sunt printre noi oameni care nici nu ştiu de ce sǎrbǎtorim Ziua Naţionalǎ.
Şi totuşi...Sunt o idealistǎ. Vreau sǎ cred cǎ aceastǎ atrofie fizicǎ nu este şi una spiritualǎ. Dar suntem un popor care nu a fost reeducat. Nu am avut ocazia sǎ depǎşim comunismul, sǎ uitǎm de egalitatea falsǎ şi sǎ ne dorim prosperitatea. Din pǎcate, experimentǎm contrariul. Aceiaşi care închinau cupa victoriei în era ceauşistǎ dobândesc laurii victoriei astǎzi. Daca nu ei, atunci copiii sau rudele lor. Obişnuiţi sǎ primeascǎ ordine, şi astǎzi tinerii se ghideazǎ dupǎ conceptul în care au fost educaţi pǎrinţii lor.
Crede şi nu cerceta”. Iniţiativa care ar trebui sǎ motiveze şi sǎ reîmprospǎteze viaţa este blocatǎ de un munte birocratic şi de o rǎutate de neînţeles.
Şi atunci de ce sǎ ne revoltǎm? De ce sǎ credem cǎ lumea ar putea fi mai bunǎ? Libertatea noastrǎ constǎ astǎzi în faptul cǎ putem alege: rǎmânem sau plecǎm? Cei buni preferǎ sǎ evite competiţia pe note, bacalaureat, nepotism universitar şi slujbe date dupǎ cunoştinţe (nu mǎ refer la nivelul de inteligenţǎ...) şi se îndreaptǎ cǎtre ofertele hotarelor. Cei lipsiţi de posibilitǎţi sau cu posibilitǎţi prea bine aranjate rǎmân. Existǎ şi o mânǎ de oameni care alege patriotismul, care vrea sǎ rǎmânǎ pentru propria-i plǎcere, pentru a ajuta, pentru a re-revoluţiona o ţarǎ al cǎrei bun-simţ pare adormit. Dar un proverb japonez spune: „Nu poţi trezi pe cineva care se preface cǎ doarme”.
Nu putem sǎ trezim acel simţ al practicii, al dreptǎţii, al corectitudinii, câtǎ vreme este decizia noastrǎ sǎ-l ignorǎm. Preţul Revoluţiei a fost scump. Înainte, rǎul avea un nume, ca şi orice lucru cunoscut, era mai uşor de combǎtut. Dar ce faci atunci când acesta este mascat sub cel mai bun prieten? Am câştigat libertatea. Odatǎ acceptatǎ, am preluat o responsabilitatea, de care, culmea, fugim tot timpul. Aceea de informare.
Nu doar acea coloanǎ vertebralǎ a vocii s-a pierdut. Dupǎ 1989, România a explodat. Televiziunea transmitea şi altceva decât imaginile paradelor tovarǎşului. Magazinele au importat. Moda a ajuns şi în vitrinele ochiilor noştri, devenind accesibil acel paradis de care nici mǎcar nu eram conştienţi. Cu toate acestea, pǎrinţii mei aveau o bibliotecǎ cu peste o mie de titluri. Pǎrinţii zilelor noastre au rareori bibliografia obligatorie. Din lipsǎ de activitate, tinerii se întâlneau, discutau, filozofau, inventau, citeau, se jucau, se iubeau idealist. Trǎiau pentru ceva. Astǎzi, informaţia este la distanţǎ de un click. Cǎlǎtoareai cu ochii minţii pe meleaguri necunoscute. Astǎzi oferte la 10 euro. Cât ştim sǎ profitǎm?
Am câştigat libertatea, dar am pierdut din minte obiectivul: acela de a avea o viaţǎ mai bunǎ. Am câştigat dreptul la ripostǎ şi îl utilizǎm pentru a combate cele mai inutile lucruri. Nu mai vrem culturǎ sau ne luptǎm pentru ea prea puţin. Respectul este la nivel de teorie. Cu modele ca Gigi Becali, cât se mai regǎseşte în noi din idealiştii libertǎţii? Nu ştiu... Am vǎzut însǎ şi tineri care mergeau la baletul rusesc pentru cǎ ştiau cǎ este premierǎ. Care citeau pentru simplul motiv cǎ le place. Care cântau la pian pentru a se linşti şi relaxa. Care se trezeau la şase dimineaţa pentru a fotografia rǎsǎritul de soare perfect. Care învǎţau bine pentru respectul propriu, nu pentru media la admitere. Am pierdut multe, dar am câştigat şi experienţa revoltei împotriva „e bine şi-aşa”-ului mediocru şî satisfacţia selecţiei nu ca rebel, ci ca intelectual.
Singurele paradisuri posibilie sunt cele pierdute” (Allain de Botton)... Ar fi pǎcat sǎ pierdem paradisul libertǎţii, nu?...

de Sabina Crişan – 18 ani, elevǎ a Colegiului Naţional „Emil Racoviţǎ” din Cluj.

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Revelionul în imagini


Am intrat în 2010 cu mai mult fast decât s-a întâmplat vreodatǎ. Pe tot mapamondul oamenii s-au pregǎtit pentru acest eveniment mai mult decât au fǎcut-o vreodatǎ. Drep dovadǎ, admiraţi imaginilie de mai jos.


BEIRUT

BELGRAD


>
BERLIN



DUBAI


EDINBURGH


HONG KONG


LONDRA


MOSCOVA


NEW YORK


RIO DE JANEIRO


SYDNEY


TAIPEI


VIENA

Câştigǎtor: Sydney - Sectacolul a costat primăria aproape 600.000 de dolari. Organizatorii au pregătit 36.000 de artificii, trase din 15 locaţii diferite de pe celebrul pod al portului, devenit practic incandescent.