marți, 29 septembrie 2009

SuperBlog 2009


Particip la concursul SuperBlog 2009 organizat de PCNEWS.

luni, 28 septembrie 2009

Organizații secrete(V) - Clubul Bilderberg(II)




„Însuşi cuvântul «secret» este repugnant într-o societate liberă şi deschisă; şi suntem un popor care se opune în mod intrinsec şi istoric societăţilor secrete, jurămintelor secrete şi procedeelor secrete. Am hotărât de mult că ascunderea excesivă şi nejustificată a faptelor pertinente face să crească primejdiile, la care se recurge doar ca justificare.

John. F. Kennedy

Revista Transilvania nr.3

Societăţile secrete şi societăţile elitiste sunt cele care au făcut istoria încă de la începutul civilizaţiei consemnate documentar. Din perioada cruciadelor şi până în sec. XXI, un număr restrâns de familii a deţinut permanent controlul asupra evoluţiei evenimentelor istorice la nivel mondial, reuşind să-şi asume şi făurească un statut social propriu, dar şi să-şi întemeieze averile prin efortul comun al comunităţilor din care făceau parte, şi prin intermediul căsătoriilor în interiorul castei, pe de altă parte.
În finalul articolului din postarea precedentǎ , m-am referit la o serie de personalităţi care au activat sau mai activează încă în cadrul acestui grup colosal de influenţă mondială. Considerăm oportun să ne oprim în câteva rânduri şi la Zbigniew Brzezinski, consilier şi membru în conducerea Centrului pentru Studii Internaţionale şi Strategice (CSIS) din SUA, fost consilier pentru probleme de securitate naţională în administraţia Preşedintelui democrat Jimmy Carter. El este considerat, alături de Henry Kissinger, pe segmentul republican, unul dintre cei mai influenţi analişti politici americani.



În domeniul geopoliticii, Brzezinski are contribuţii de importanţă deosebită. Majoritatea experţii americani în domeniu i-au citit cărţile, îi folosesc ideile, sau i-au fost studenţi. Brzezinski are în spate decenii de experienţă la vârful politicii externe a Statelor Unite. Potrivit propriei declaraţii din anul 1998, din „Nouvel Observateur”, el este cel care a creat, în vara lui 1979, mişcarea islamistă a mujahedinilor din Afganistan, pentru a-i atrage pe sovietici într-un război extenuant, costisitor şi lipsit de glorie. Un război încheiat cu o retragere ruşinoasă, pe care mulţi o consideră astăzi prologul prăbuşirii URSS. Dar poate cel mai important, Zbigniew Brzezinski este creatorul Trilateralei (SUA-Europa de Vest-Japonia), unul din cele trei mari organisme ale Noii Ordini Mondiale, alături de Council on Foreign Relation(CFR) şi Bilderberg. Acesta este motivul pentru care orice cuvânt spus de el este analizat cu atenţie în toate capitalele lumii.
Cuvântul secret este la ordinea zilei, la fiecare întrunire a clubului. Până nu demult, toate întâlnirile Bilderberg erau organizate în umbra a patru bărbaţi de categorie grea din finanţele şi strategia politică naţională: David Rockefeller, Giovanni Agnelli, preşedintele companiei FIAT, Henry Kissinger şi Denis Healy, ministru economiei din Marea Britanie, în anii `70.
Clubul Bilderberg se structurează în trei cercuri concentrice. Din primul moment, Clubul a fost administrat de un grup restrâns care, începând din 1965, s-a numit Comitetul Director (Steering Committe); el este cercul intermediar şi constituie categoria superioară a Clubului, fiind alcătuit din preşedinte şi din secretariatele şi trezoreriile de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului. Fotoliul prezidenţial îl ocupă, începând cu anul 2000, vicontele belgian Étienne Davignon. Până atunci, preşedinţi ai clubului au mai fost: Prinţul Bernhard, Joseph H. Retinger (ambii până în 1960), E.H. van der Beugel (preşedintele liniilor aeriene KLM şi al Institutului Internaţional de Studii Strategice din Londra), Lordul Alex Douglas Home (fost prim-ministru britanic), Walter Scheel (fost preşedinte al Germaniei), Eric Roll (fost şef al S.G. Wartburg) şi Lordul Peter Carrington (fost secretar general al NATO).



Comitetul Director, ale cărui întruniri sunt mai frecvente, este alcătuit din 15 membri permanenţi americani şi 24 europeni, însărcinaţi cu elaborarea listei exclusiviste a participanţilor, pe baza agendei tematice prevăzute a fi luată în discuţie. Modelul obişnuit este ca fiecare membru să invite câte 2 personalităţi: tandemul ideal este format dintr-un om politic de rang înalt şi un industriaş, ori un bancher şi/ori un intelectual (profesor sau jurnalist). În Fundaţie s-a mai stabilit să fie invitate 2 personalităţi din fiecare ţară, care să reprezinte punctele de vedere conservator şi liberal. Selecţiile membrilor Comitetului Director încheie lista finală, pe care apar nu mult peste 100 de persoane. Cei care alcătuiesc Comitetul Director au propria lor agendă şi abordează temele cele mai discrete, fără ca restul participanţilor să ştie acest lucru.
Iată numele câtorva membri ai Comitetului Director: Josef Ackermann (Deutsche Bank), Jorma Ollila (Nokia), Richard Perle (fost consilier la Pentagon), Vernom Jordan (consilier al fostului preşedinte Bill Clinton), Jürgen Schrempp (Daimler Chrysler), Peter Sutherland (Goldman Sachs International), Daniel Vasella (Novartis), James Wolfenhson (Banca Mondială), Zbigniew Brzezinki, Paul Volker (fost preşedinte al Rezervei Federale) şi Jaime Carbajal y Urquijo (expert financiar, prieten al regelui Spaniei), Donald Rumsfeld.
Cercul intern şi inaccesibil al Clubului îl constituie aşa-numitul Comitet al Înţelepţilor, alcătuit din patru iniţiaţi, nume luat de la Ordinul Iluminaţilor şi masonerie. Cercul intern este cel mai ermetic dintre toate trei, ţine dezbateri intime şi nu se ştie din cine este alcătuit, cu excepţia lui David Rockefeller.
Ultimul cerc, extern este alcătuit din invitaţi ocazionali şi afiliaţi permanenţi. Participanţii ocazionali sunt cunoscuţi ca „inocenţi”, fiindcă, după unii critici foarte duri ai Clubului Bilderberg, aceştia lucrează pentru atingerea unor scopuri pe care nu le cunosc, fixate în prealabil de către iniţiaţi.
Deliberările dintre bilderbergeri se bazează pe principiul consensului. Nu se pune problema de a se vota, ori a se lua hotărâri formale. La ora luării unei hotărâri, deciziile sunt tranşate şi toţi membri trebuie să fie de acord să ducă la bun sfârşit o anumită acţiune. În acest caz concret, Clubul a preluat regula de la CFR, astfel încât toţi participanţii pot vorbi liber, dat fiind că ei convin să păstreze cu sfinţenie secretul măsurilor pe care le adoptă. Şi aceasta cu toate că unii jurnalişti influenţi ocupă chiar unele fotolii la întrunirile Clubului Bilderberg.
Dar ceea ce nu ştim noi este dacă regula se aplică în toate cele trei cercuri luate ca un tot, ori în fiecare dintre ele separat. Membri activi au o atât de mare influenţă şi un rang atât de înalt, încât, dacă se ajunge la un acord unanim, acesta va fi aplicat în politica internaţională ori naţională într-un viitor apropriat. Acordurile nu sunt niciodată date publicităţii, fiind puse în practică în secret, ceea ce întăreşte garanţia discursului liber al participanţilor. Nimeni nu poate solicita să fie admis în Club. Nici auto-invitarea nu e posibilă. Caracteristica esenţială a Clubului este voinţa lui secretă, tăcerea în care se învăluie, zelul cu care toţi bilderbergerii se întrunesc departe de lume, fără ca vreo vorbă relevantă pronunţată în sală să devină de domeniul public.
La fel cum alarmanta şi presupusa schimbare a climei urmăreşte să manipuleze emoţiile cetăţenilor, trezind în ei o mare nevoie de a fi protejaţi, o altă strategie folosită de Club în dorinţa de a aborda toate domeniile societăţii mondiale o reprezintă jocurile belice. Aşa sunt cunoscute, în jargonul grupului, anumite practici mai vechi ale CFR, care constau în a presupune situaţii de criză maximă pe teme de politică internaţională, pentru a prevedea scenarii cu toate eventualele obstacole ce s-ar putea ridica în faţa deznodământului dorit.



Deciziile Clubului Bilderberg ajung la noi cu întârziere, ceea ce înseamnă că membrii lui lucrează cu mulţi ani în avans şi că proiecţiile lor se transformă puţin câte puţin în legi elaborate pentru a fi aprobate în parlamente şi stabilite pentru a pune societatea în mişcare. Multinaţionalele din mâinile stăpânilor lumii, care manevrează mai mulţi bani decât întregul PIB al multor ţări, acţionează ca nişte insule independente, cu o putere mai mare decât constituţiile statelor suverane, care au capacitatea de a impune legi ale muncii, economice şi sociale în ţări sărace şi destructurate.
Legea secretului din Club i-a împiedicat pe jurnaliştii membri să publice în mijloacele de comunicare în masă listele celor prezenţi. Cu toate acestea, conducătorii Bilderberg n-au putut evita, după fiecare ediţie, ca unii dintre cei care asistaseră la întruniri să le dezvăluie în presa independentă, ori cercetătorilor particulari. Astfel, s-a aflat identitatea majorităţii celor pe care îi numim bilderbergeri, permanenţi şi ocazionali, deşi unii dintre ei şi-au apărat anonimatul, fiindcă au posibilitatea de a cere Clubului ca numele lor să nu apară pe listă.
Pe bilderbergeri îi unesc unele trăsături comune: fac parte din familiile cele mai bogate din lume, au studiat în aceleaşi universităţi, unde şi-au format o concepţie identică despre lume. După studii, au continuat să se frecventeze în cluburile exclusiviste ale înaltei societăţi, ca şi în mediul lor profesional. Unii sunt proprietarii celor mai complexe şi prospere afaceri de pe planetă, alţii ocupă funcţii de conducere în guvernele cele mai influente de pe glob şi există şi unii care îşi exercită influenţa socială prin intermediul mijloacelor de comunicare, ori al celor mai prestigioase universităţi din lume. Tot ei răspund de luarea în consens a deciziilor aparent democratice pe care ulterior le vor semna şi aplica în parlamente, ONU, FMI, BM, OMC ori NATO. Sunt oameni globali, şefii guvernului secret şi mondial, cu averi şi puteri incomensurabile, care depăşesc graniţele teritoriale ale propriilor naţionalităţi.



Dintre participanţii obişnuiţi, dacă pot fi ei numiţi aşa, menţionăm monarhii Prinţul Bernhard din Ţările de Jos (care a decedat), fiica sa, Regina Beatrix, Regele Gustav al Suediei, Prinţul Filip al Belgiei, Regele Juan Carlos şi Regina Sofia ai Spaniei, Prinţul Charles al Marii Britanii. Dintre oameni politici, pe preşedinţii SUA, David Dwight Eisenhower, John Fitzgerald Kennedy, Lyndon Baines Johnson, Richard Nixon, Gerald Rudolph Ford Jr., Jimmy Carter, Ronald Reagan, George Herbert Walker Bush, Bill Clinton, George Bush Jr. , Lionel Jospin (fost prim-ministru al Franţei), Romano Prodi, Pascal Lamy şi Mario Monti (toţi trei, comisari europeni), Valéry Giscard d`Estain (autorul proiectului de Constituţie Europeană), Kenneth Clarke (fost ministru britanic), Graham Avery (directorul Departamentului pentru Strategie, Coordonare şi Analiză a Relaţiilor Externe din Comisia Europeană), Henry Kissinger, José M. Durao Barroso (preşedintele Comisiei Europene), John Kerry (senator şi fost candidat la preşedinţia SUA), John Edwards (senator american), Paul Wolfowitz (preşedintele Băncii Mondiale, fost subsecretar de stat al Ministerului Apărării, unul dintre principalii susţinători ai controversatului proiect al invadării Irakului), Alan Greenspan (fost director al Băncii Morgan şi fost preşedinte al Băncii pentru Rezerva Federală a SUA), Emma Bonino (lider al Partidului Radical Italian, comisar european, care susţine „legalizarea tuturor drogurilor, pentru a-i ruina pe traficanţii de stupefiante”), Frederik Reinfeldt (fost prim-ministru al Suediei), Zbigniew Brzezinky, Anna Lindh (ministrul de externe suedez, asasinată), Lordul Carrington (fost secretar britanic pentru Apărare, secretar general al NATO), etc. Dintre oamenii de afaceri, îi menţionăm pe David Rockefeller, Bill Gates, Umberto Agnelli (preşedinte FIAT), George Soros, Dwayne Andreas (acţionar majoritar la Archer-Daniel Midland), Meter D. Sutherland (preşedinte al BP şi Goldman Sachs), Milliam C. Ford (preşedinte şi director al Ford Motor Company), Jürgen E. Schrempp (consilier delegat al Daimler-Chrysler), directorii de la France Telecom, Coca-Cola, Pepsico, Danone, Statoil, Royal Dutch Shell, Novartis, Danish Oil and Gas Corporation, Nokia, Siemens, Renault, BMW, Telecom, Nestlé, Repsol, Heineken N.V., grupurile bancare: Lazard Frères & Co., Barclays, Chase Manhattan Bank, Banca Morgan, Goldman Sachs, Deutsche Bank, Société Générale de Belgique, USB, Warbur, Rostchild, Baruch, Schiff, Rockefeller, Loeb & Co, Banca Centrală a Turciei, Banca Imperială de Comerţ a Canadei, Banca Finlandei, Uniunea Băncilor din Elveţia, Citi Bank N.A. Sunt de menţionat şi jurnaliştii şi intelectualii Donald Graham (preşedinte al The Washington Post), Martin H. Wolf (Financial Times), William P. Bundy (jurnalist la Foreign Affaires), Adrien W. Wooldridge (The Economist), directorii de la The New York Times, The Wall Street Journal, ABC news, Die Zeit, Le Nouvel Observateur, Le Figaro, La Republica, Bernstein Richard (filosof american), Maarten C. Brands (profesor de istorie la Universitatea din Amsterdam), Maria Carrilho (profesoară de sociologie la o universitate din Portugalia), Theodore L. Eliot Jr. (decan emerit al Şcolii Juridice Fletcher), Ustun Erguder (rectorul Universităţii Bosforului, Turcia), Francesco Giavazzi (profesor de economie la Universitatea Bocconi din Milano), Emma Rotschild (directoarea Centrului de Istorie şi Economie de la Cambridge), etc.

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Jos Pǎlǎria pentru Fǎgǎraș!!!

Pentru simplul fapt cǎ sunt fǎgǎrǎșean, Jos Pǎlǎria!!!


Deși sunt o mulțime de lucruri care încǎ suferǎ în Fǎgǎraș pot mǎrturisi cǎ sunt mândru de acest oraș, de istoria și cultura regasite aici. Am speranța cǎ peste puțin timp acest oraș va „renaște” așa cum nu a mai fost niciodatǎ.
Cu bune, cu rele, cheful de distracție a rǎmas un atu pentru români și în special pentru fǎgǎrǎșeni.
Enjoy!!!




Organizații secrete(IV) - Clubul Bilderberg(I)



Revista Transilvania nr.2

„Lumea e guvernată de personaje pe care cei ai
căror ochi nu ajung până în culise
nu pot nici măcar să şi le închipuie.”

Benjamin Disraeli (Coningsby )
Politică, bani, religie, conspiraţii, comploturi şi nu în ultimul rând „Putere”. Când vorbim de politică, ne dăm seama că vorbim de fapt de putere. Când vorbim de religie, la fel, puterea este elementul care domină. Banul este elementul care întreţine puterea: „banii sunt putere”. În lucrarea de faţă, voi prezenta una dintre principalele organizaţii secrete şi oculte care mânuiesc destinele întregii omeniri, „Clubul Bilderberg”.
Studiind Ştiinţe politice, am ajuns să concluzionez că lumea nu este şi nu se prezintă aşa cum o vedem noi la televizor, cum ni se prezintă în presă. Omului de rând i se dezvăluie doar ceea ce trebuie să ştie, ce-i este rezervat de către conducători, majoritatea marilor probleme politice fiindu-ne ascunse. Sunt o mulţime de lucruri pe care mulţi dintre noi nu le vom putea afla sau înţelege, niciodată. Fără să am pretenţia de a explica mersul Noii Ordini Mondiale şi funcţionarea acelor forţe pe care, în mod obişnuit, le numim „oculta”, voi încerca să fac o cât mai buna prezentare a controversatului „Club Bilderberg” şi asupra influenţelor care acesta le exercită asupra sistemului de relaţii internaţionale în mileniul în care trăim.
Bineînţeles, mă voi referi şi la legăturile acestui cerc de putere cu celelalte organizaţii secrete, cum ar fi: Masoneria, „Skull and Bones”, „Ordinul capului de mort”, Consiliul Afacerilor Externe(CFR), Comisia Trilaterala, Iluminaţii bavarezi ai lui Adam Weishaupt, „Aristrocraţia Neagră”, Clube of Rome, ”Jason Society”, „Grupul Jason”, Albert Pike si „Klu Klux Klan-ul” şi alte mici corporaţii.
De asemenea, voi prezenta şi metodele prin care aceste organizaţii îşi exercită puterea, metodele lor de manipulare, de influenţare a opiniei publice, de subjugare a maselor, strategiile şi minciunile din politica mondială. „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” sunt dovada acestor lucruri şi de aceea o mică parte din conţinutul lor va fi relatat şi de mine.
Pentru a redacta această lucrare, m-am documentat mult şi am ajuns să citesc lucruri care pentru o parte a opiniei publice sunt puţin credibile, chiar dacă sunt interesante şi captivante. Privitor la unele controverse din cuprinsul prezentei lucrări, timpul va fi cel care va cataliza clarificarea lor.
Într-un timp când planul noii ordini mondiale a început să capete contur, într-un timp când Războiul rece îşi făcea simţite influenţele asupra relaţiilor internaţionale, în special între cele două mari puteri ale vremii, SUA şi URSS, a luat naştere o nouă organizaţie care în timp va avea un cuvânt greu de spus în luarea marilor decizii mondiale. Acea organizaţie poartă numele de „Bilderberg”, nume adoptat după cel al hotelului unde a avut loc prima întâlnire a fondatorilor, hotelul Bilderberg din Oosterbeek, Olanda. Anul naşterii: 1954 (29-31 mai).
Clubul Bilderberg nu este o instituţie secretă unică, dar, atât prin raza sa de acţiune, cât şi prin identitatea membrilor şi dimensiunile obiectivelor lui este cea mai ambiţioasă dintre toate, fiind alianţa secretă cea mai extinsă de pe planetă. A izbutit să-şi ţină în umbră adevăratele ţeluri oculte, printr-un ansamblu de mecanisme orchestrat cu cea mai mare grijă, stimulat de mass-media, utilizând propaganda, dezinformarea, secretul şi trecerea sub tăcere a anumitor fapte, pentru ca acestea să fie percepute confuz şi incitând la pasivitate socială, prin practicarea filozofiei haosului constructiv ori a dezordinii create în folos propriu.
Perioada premergătoare formării grupului a început pe la jumătatea celui de-al doilea război mondial, după ce sovieticii au înfrânt armatele germane la Stalingrad şi Kursk, în 1942 şi 1943. Strategii europeni şi americani şi-au dat seama că se apropia apusul lui Hitler, pe care, de altfel, îl ajutaseră să ia puterea, astfel încât elita bancară, legiuitorii internaţionali şi unele monarhii europene au decis să se întrunească, într-o încercare de a defini tacticile prin intermediul cărora să nu permită comunismului să se extindă în restul lumii şi să-şi impună propriul punct de vedere în organizarea lumii. Americanii arătau că natura regimului sovietic era una expansionistă, iar influenţa lui trebuia oprită în zonele de importanţă strategică pentru SUA.
Datorită faptului că această organizaţie îşi păstrează caracterul secret şi că nimeni din afara ei, cel puţin până acum, nu ştie care sunt adevăratele sale intenţii, au apărut o serie de lucrări care contestă la modul cel mai dur acţiunile clubului. Aşadar naşterea şi activitatea clubului se bazează pe o serie de teorii pe care mulţi dintre noi le numim „conspirative”.
Legat tot de contextul istoric în care clubul a luat naştere trebuie amintit şi Planul Marshall sau mai bine spus adevărata faţă a planului care a favorizat avântul Clubului „Bilderberg”. În acea epocă, Consiliul Afacerilor Externe (CFR), nucleul american al clubului, şi-a proiectat idealurile postbelice în „Zona Mare”(zona numită de americani ca fiind alcătuită din Europa Occidentală, vechiul Imperiu Britanic, Orientul Mijlociu, cu resursele lui incomparabile şi Lumea a treia). Aceasta din urmă, avea menirea să îndeplinească o funcţie esenţială: aceea de sursă de materii prime şi piaţă de desfacere a industriei occidentale.
În anul 1954, când s-a constituit oficial această organizaţie, graţie efectelor Planului Marshall, Europa se întrema lent de pe urma tragediei provocată de al doilea război mondial. Americanii au încurajat bătălia Războiului rece în stilul viclean, propus Rotschild, de a pune naţiunile să se înfrunte între ele, în vreme ce fiecăreia i se acordau credite, a ţinut sub control climatul politic al Europei.
Pe 5 iunie 1947, George Marshall, secretar de stat al SUA, a ţinut un discurs la Universitatea Harvard, invitând ţările europene să participe la un plan de cooperare în scopul reconstrucţiei economice, cu exigenţe explicite în vederea liberalizării comerţului şi creşterii productivităţii. Truman a ratificat Planul Marshall la 3 aprilie 1948, şi a creat Administraţia de Cooperare Economică (ACE), condusă de Paul G. Hoffman. În acelaşi an, ţările participante (Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania Federală, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Marea Britanie, Suedia, Turcia, Statele Unite, Ţările de Jos) au semnat acordul pentru fondarea ODCE ca agenţie coordonatoare.
Banii care proveneau din SUA aveau ca obiectiv esenţial renaşterea capacităţii de consum a clasei medii europene, care începea să dispună de bani, pe care să-i cheltuiască pe produse fabricate în SUA. Această generozitate, fără pereche în istorie, a adus beneficii formidabile corporaţiilor americane. În cei patru ani cât a durat acordarea ajutoarelor americane, Europa a primit peste 13 miliarde de dolari (la valoarea foarte mare de atunci a dolarului) şi a atins o prosperitate superioară celei de dinainte de război. Dar, în spatele acestei aparente generozităţi a SUA, Planul Marshall a fost mecanismul prin care SUA şi-a introdus sistemul de gestiune în Europa. Planul Marshall era nucleul central al noii doctrine de stăvilire a înaintării Uniunii Sovietice şi a fost iniţiat în cadrul War and Peace Study Groups (grupuri de studiu al războiului şi păcii, organizaţie creată de către CFR), cărora Fundaţia Rockefeller le-a oferit circa 50.000 de dolari pentru finanţarea primului an al proiectului.



În paralel, s-a prezentat şi o propunere complementară: crearea Europei Occidentale a Cărbunelui şi Oţelului care a devenit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului în 1952 care, de altfel, a fost primul pas al mişcării de unificare a Europei al cărui principal propulsor a fost Joseph H. Retinger (specialist în operaţiuni financiare, evreu de origine poloneză, stabilit în SUA, important membru al masoneriei din Suedia ). El a fost ideologul şi promotorul Clubului Bilderberg. În anul 1952, Retinger i-a cerut prietenului său, Prinţul Bernhard de Olanda, să-l ajute să-i atragă pe liderii NATO să participe, alături de alţi lideri mondiali, la o dezbatere deschisă şi sinceră pe teme internaţionale. Retinger şi-a contactat cunoscuţii americani, David Rockeffeler, ambasadorul William Averrell Harriman şi directorul Agenţiei Centrale de Investigaţii (CIA), generalul Walter Bedell Smith, care a şi dat un răspuns interesant: „De ce naiba n-ai venit întâi la mine?”. CIA s-a implicat profund în organizarea Clubului „Bilderberg” şi de atunci a păstrat eficient secretul atât al existenţei acestuia, cât şi al obiectivelor interne şi securităţii membrilor săi. Alţi oameni importanţi contactaţi de către Retinger au fost: Paul Rijkens, preşedintele firmei multinaţionale Unilever, Charles D. Jackson, consilier special al preşedintelui Eisenhower şi al CIA în materie de atacuri psihologice de război şi preşedinte al Comitetului pentru Europa Liberă. Familia de evrei de origine engleză Rotschild a avut importante contribuţii economice. Nu trebuie uitat nici controversatul Henry Kissinger, care începuse să lucreze pentru Rockefeller încă de pe atunci.
Prima întrunire a clubului a avut loc între 29-31 mai 1954, în localitatea olandeză Oosterbeek, la hotelul „Bilderberg”, al cărui proprietar era Prinţul Bernhard al Olandei. Suveranul avea strânse legături cu Shell Oil şi cu holdingul internaţional Société Générale din Belgia. El a fost gazdă şi maestru de ceremonii.



În cursul primei întâlniri, participanţii şi-au afirmat indignarea faţă de politica macabră a senatorului Joseph Raymond McCarthy şi „vânătoarea de vrăjitoare” concepută de către acesta. Ideologia lui naţionalistă bloca drumul planurilor globale ale celor prezenţi şi numeroşi europeni şi-au manifestat teama în legătură cu posibilitatea ca SUA să evolueze spre o dictatură fascistă. În a treia zi, prinţul Bernhard a anunţat: „Deşi nu figura pe agendă, s-a vorbit atât de mult despre mccarthism că, dacă vom avea timp, am să cer ca Jackson să expună opinia americană despre el.” C.D. Jackson a domolit temerile manifestate de o serie de bilderbergi europeni, dând asigurări: „Fie că moare de glonţul unui asasin, fie că dispare în mod tradiţional american, vă spun că, atunci când vom asista la următoarea noastră întrunire, McCarthy va fi dispărut de pe scena americană. McCarthy a murit în 1957, în urma unor complicaţii derivate din alcoolismul său cronic, după cum au menţionat surse oficiale, dar înainte fusese criticat de către Senat, pierzându-şi întreg prestigiul şi puterea. Toate acestea i-au convins pe europeni că americanii se ţineau de cuvânt. După ce a participat la întrunirea inaugurală, Jorge McGhee, de la Departamentul de Stat al SUA, a afirmat, că: „diferendele cele mai aprige între europeni şi americani s-au risipit încă de la prima întrunire a Clubului Bilderberg. De atunci, n-a mai existat nicicând un conflict atât de îndârjit între noi şi Europa”. Secretarul lui Retinger, John Pomian, a rememorat într-o carte a sa momente de la acea întrunire: „Totul era foarte nou şi diferit. Ne-am dus în Olanda. Nu existau reporteri, iar securitatea era copleşitoare, cu gărzi în fiecare colţ din hotel. La deschidere, toţi erau neliniştiţi, nervoşi, şi se priveau de sus în jos ca străinii. Se temeau să nu spună ceva în plus. Prinţul Bernhard mergea de la unul la altul, afişându-şi farmecul personal. Treptat, atmosfera s-a destins iar cei de faţă au început să converseze între ei. Prinţul şi-a păstrat calmul, iar când simţea că încordarea creştea, îi făcea pe toţi să se destindă cu câte o frază ingenioasă, ori impunându-şi autoritatea. Deşi era un bărbat încântător, ştia să fie şi sever. Reimpunea ordinea într-un mod atât de subtil, că nimeni nu se putea simţi ofensat”.
Cu toate presiunile pe care diferite organisme de presă le-au exercitat pentru ca enigmaticul Club „Bilderberg” să-şi deschidă porţile pentru public, abia în 1989, acesta a emis un comunicat în care, după ce şi-a schiţat sumar originile, şi-a rezumat motivul primei întruniri în următorii termeni: „Întrunirea a reflectat îngrijorarea multor cetăţeni americani importanţi de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului cu privire la faptul că Europa Occidentală şi SUA nu colaborau pe cât de strâns ar fi trebuit în chestiuni de importanţă critică. S-a căzut de acord asupra faptului că, în dezbaterea regulată şi extra-oficială, ar fi de ajutor să se promoveze o mai bună înţelegere între forţele şi tendinţele principale, care afectaseră naţiunile occidentale în dificila perioadă postbelică”. Rezultatul a fost atât de bun, că ei au hotărât să se reîntâlnească anual, atât pentru a evalua rezultatele măsurilor stabilite la întâlnirea prealabilă, cât şi pentru a avansa, fixând mereu noi obiective.
O întrebare se impunea de la sine: cine face selecţia pentru întâlnirile anuale? Personalităţile convocate depind în mare măsură de evenimentele de vârf ale anului în curs, de stadiul aplicării hotărârilor din anul precedent, de prognozele experţilor, de noile puncte de criză ivite. Coordonator este Etienne Davignon, politician şi om de afaceri belgian. La selecţie participă şi organizaţii tangente: Clubul de la Roma, Comisia Trilaterală, Council on Foreign Relations (CFR), „Chatham House” (Royal Institute of International Affairs). Din punct de vedere al eligibilităţii, personalităţile româneşti sunt rarisime. A participat doar Mugur Isărescu, cunoscut pentru statutul de „mare preot” al finanţelor româneşti. Incompatibilitatea persoanei preşedinţilor de după 1989 este evidentă. S-au făcut şi speculaţii în legătură cu posibilii magnaţi români sau eminenţe cenuşii ale influenţei efective în noua geopolitică est-europeană care ar putea fi invitate în viitorii ani.
Prinţul Bernhard al Olandei (1911-2004) – fondator al Grupului Bilderberg, a avut un destin descendent, de la măreţie la decădere. Conte german, Bernhard Leopold zur Lippe-Biesterfeld devine consort al reginei Iuliana a Ţărilor de Jos – Casa de Orange, după ce, în tinereţe, a simpatizat cu mişcarea Hitlerjugend, perioadă escamotată ulterior.

a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="http://1.bp.blogspot.com/_FNqji7tX8mk/Sr4H6sBau6I/AAAAAAAAAJQ/M-PY_yJyuJM/s1600-h/bg31.jpg">

În anul 1961 a înfiinţat organizaţia World Wildlife Fund. Mare colecţionar de maşini Ferrari, devine în 1976 protagonistul unui imens scandal de corupţie, legat de comisioane la achiziţionarea de avioane Lockheed pentru armata olandeză. Ca urmare, îşi pierde dreptul de a purta uniformă militară, cariera fiindu-i în mare parte compromisă. Urmează alte scandaluri: braconaj în 1988 şi finanţare de mercenari albi pentru Africa de Sud. Nu a fost incriminat niciodată. În anul 1980, fiica sa, Beatrix, a urcat pe tronul Ţărilor de Jos. Regina Juliana a murit în martie 2004, măcinată de boala Alzheimer, iar Bernhard a urmat-o în decembrie 2004, chinuit de o tumoare canceroasă. Avea 93 de ani şi lăsa în urmă cea mai ermetică şi influentă instituţie de decizii cu efecte globale.
Intrigant de mâna întâi, Joseph Retinger a fost o piesă esenţială în opera de cimentare a unităţii europene. Retinger s-a născut la Cracovia în 1887, într-o familie bogată de origine iudeo-austriacă, iar de educaţia lui s-a ocupat un membru al Societăţii Fabiene. Când a împlinit 18 ani, a plecat să studieze la Paris, unde a avut primele contacte cu sferele sociale înalte. Prietenia lui cu colonelul american Mendell House l-a ajutat să adere la activităţile Mesei Rotunde şi ale CFR. A dus o viaţă aventuroasă, cu călătorii neîntrerupte, care l-au aruncat pe scenele politico-diplomatice ale conflictelor europene din prima jumătate a secolului al XX-lea. Activitatea lui frenetică se caracterizează printr-un paralelism şocant cu aventurile celebrilor agenţi itineranţi ai francmasoneriei iluministe. La Paris a studiat şi la Şcoala de Ştiinţe Politice, apoi, la München, a studiat psihologia. Mai târziu, în anul 1914, s-a înscris la London School of Economics, unde a menţinut contacte intense cu influentele cercuri fabiene britanice. Iniţiat în francmasoneria suedeză, a plecat în SUA, unde şi-a extins relaţiile la nivel înalt. În Mexic, a sprijinit înfiinţarea Partidului Revoluţionar Instituţional şi, mandatat de acesta, a purtat tratative diplomatice cu Vaticanul. În fine, la încheierea celui de-al doilea război mondial, Joseph Retinger şi-a construit o magnifică reţea de contacte şi relaţii de influenţă, care se întindea în Europa şi în toată America. Despre el se spunea că, de cum ridica receptorul, putea vorbi cu preşedintele Statelor Unite. Cu toată restrânsa lui importanţă publică, a avut o mare influenţă în cele mai discrete şi selecte anticamere ale puterii. Subliniindu-i rolul şi discreţia, Bernhard de Olanda i-a adus un ultim omagiu în aceşti termeni: „Istoria cunoaşte numeroase persoane importante care, în viaţă, au fost centrul atenţiei generale. Ele au fost admirate şi lăudate de toţi şi nimeni nu le ignoră numele. Există, totuşi şi altele, a căror influenţă, mai mare, le-a marcat personalitatea pe timpul vieţii, deşi nu sunt cunoscute decât într-un cerc foarte restrâns de iniţiaţi. Joseph Retinger a fost una dintre aceste persoane.”
Henry Kissinger s-a născut în Germania în 1923 şi, fiind evreu, a plecat de acolo împreună cu familia, după venirea la putere a lui Hitler, zece ani mai târziu. În Statele Unite a studiat la Harvard şi a devenit profesor de government: o disciplină care permitea abordarea simultană a teoriei sistemelor politice, a dreptului constituţional şi a problemelor administraţiei publice. Dar opera de care a rămas cel mai profund legat a fost un amplu studiu, publicat în 1957, A Worl Restored, lucrare despre marii oameni de stat care reconstruiseră echilibrele europene după războaiele lui Napoleon: Castlereagh, Metternich, Talleyrand. În calitate de consilier pentru probleme de securitate al preşedintelui Richard Nixon şi al lui Gerald Ford, apoi secretar de stat, a fost primul străin ajuns la conducerea politicii externe americane şi a fost primul care a revendicat în mod public criterii de acţiune diplomatică-echilibru al puterilor, real-politik – pe care clasa politică şi opinia publică din Statele Unite le priviseră cu o neîncredere moralizatoare. A jucat un rol-cheie în strategia SUA faţă de URSS între anii 1969 şi 1977. Kissinger este cel care a propus şi a promovat politica de „destindere” cu Uniunea Sovietică. Tot el a negociat tratatele de limitare a înarmării strategice (SALT I) şi pe cel al rachetelor antibalistice. În iulie şi octombrie 1971, Kissinger a făcut două vizite secrete în China, mijlocite de Nicolae Ceauşescu, pregătind întâlnirea istorică între chinezi şi americani, din 1972, care a marcat începutul normalizării relaţiilor dintre cele două state, care aveau să încheie relaţii diplomatice în anul 1978. În anul 1973, a obţinut Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuţia sa decisivă la încetarea războiului din Vietnam.


<
Membrii marcanţi ai Clubului „Bilderberg” sunt reprezentanţii familiei Rotschild. Multe enigme acoperă centrul ascuns al Băncii internaţio¬nale a Rotschilds-ilor. În anul 1750, Mayer Amschel Bauer a preluat banca tatălui său în Frankfurt, dându-i numele Rotschild (după placheta roşie de deasupra uşii de la intrare care reprezenta semnul revoluţionar al evreilor din Europa de est). Mayer Rotschild a avut 5 băieţi şi 5 fete. Numele fiilor săi a fost Amschel, Salomon, Nathan, Carol, Jacob (James). Prosperitatea lui Mayer a început sub protecţia prinţului Wilhelm al IX-lea de Hessen-Hanau, cu care a luat parte la şedinţele masonice din Germania. Wilhelm, un prieten al casei domnitoare engleze de Hanovra, primea sume enorme de bani prin închirierea de mercenari germani casei regale engleze. Această armată a fost aceeaşi care a luptat contra lui George Washington în „Valley Forge”. Mayer Rotschild a fost şi bancherul personal al prinţului Wilhelm al IX-lea. Din cauza unor tulburări politice, prinţul Wilhelm a tre¬buit să fugă din Germania în Danemarca şi a depus în banca lui Rotschild 600.000 lire sterline, soldul mercenarilor. Nathan Rotschild, fiul cel mare al lui Mayer, a luat aceşti bani, a plecat în Anglia şi a deschis acolo o bancă. Aurul care servea de garanţie provenea de la „East India Company”. Nathan obţinea profituri împătrite împrumutând bani duce¬lui de Wellington care îşi finanţa operaţiile militare. Au mai fost scoase profituri imense din vânzarea mai târziu a aurului (depus ca garanţie) în mod ilegal. Aceasta a fost originea averii imense a familiei Rotschild. Acum s-a dat startul unui con¬sorţiu bancar internaţional, când fiecare fiu al lui Mayer a deschis o bancă în capitalele europene: Amschel în Berlin, Salomon la Viena, Jacob la Paris şi Carol în Neapole. Salomon devenise şi el mason, ca tatăl său. Mayer Amschel Rotschild a lăsat prin testament cum să se administreze averea de către urmaşi. Averea urma să fie administrată exclusiv de bărbaţii familiei, cel mai mare având un vot hotărâtor în cazul unor diferenţe sau decizii importante. Toate conturile urmau să fie ţinute absolut secret, mai cu seamă faţă de guvernele ţărilor unde se aflau. În anul 1773 a avut loc o întâlnire importantă în casa lui Mayer Amschel Rotschild, la care au participat 12 evrei bo¬gaţi ce acordau credite foarte mari. La această întâlnire secretă, s-a discutat elaborarea unui plan spre a putea controla averea întregii lumi. Participanţii au constatat că prin înfiinţarea Băncii din Anglia au reuşit să controleze economia întregii ţări, dar planul lor era să poată avea un control abso¬lut asupra averii întregii lumi. Un asemenea plan a fost discu¬tat în astfel de cercuri cu câteva secole înainte. La această dată Rotschild l-a prelucrat din nou. Acest plan poartă numele „Protocoalele înţelepţilor Sionului”. Ele au fost secrete până în anul 1901, când printr-o întâmplare au căzut în mâna unui profesor rus, S. Nilus, care le-a publicat. Victor Marsden le-a tradus în engleză în anul 1921, un exemplar se află la British Museum din Londra.
Familia Rotschild a simpatizat cu cauza sionistă şi a fost cea mai mare protectoare a evreilor care, făcând pionierat, au emigrat în Palestina, pentru a se stabili acolo în calitate de colonişti. Este importantă în acest sens activitatea unui dintre fiii lui James, Edmond (1845-1934), care a finanţat crearea celei de-a doua colonii evreieşti în Israel, alcătuită din emigranţi sosiţi din Rusia. Un nepot de-al lui Nathan, Lionel (1868-1937), a fost un cunoscut zoolog şi fondator al Muzeului de Istorie Naturală Rotschild din Londra. A fost membru al Camerei Comunelor şi unul dintre marii adepţi ai sionismului. Lui i-a adresat Lordul Balfour o scrisoare în care guvernul britanic se declara dispus să creeze un „cămin naţional” pentru evrei în Palestina. Banii familiei Rotschild au ajutat şi la lansarea familie Rockefeller.



Clanul Rockefeller. O declaraţie a lui David Rockefeller este elocventă pentru identificarea obiectivelor globale ale Clubului „Bilderberg”: „Suntem recunoscători lui Washington Post, New York Times, Time Magazine şi altor mari publicaţii ai căror directori au participat la întâlnirile noastre şi şi-au respectat promisiunile de discreţie pentru aproape 40 de ani. Ne-ar fi fost imposibil să ne dezvoltăm planul pentru planetă dacă am fi fost sub lumina reflectoarelor pe parcursul acestor ani. Dar lumea a devenit mai sofisticată şi pregătită să meargă către un guvern mondial. Suveranitatea supra-naţională a elitei intelectuale şi a bancherilor mondiali este cu siguranţă preferabilă auto-determinării naţionale practicate în secolele trecute.” Prin această declaraţie, David Rockefeller, fost şef al Băncii Chase Manhattan şi fondator al Comisiei Trilaterale, s-a auto-definit ca fiind unul dintre luptătorii pentru o guvernare globală. Cu alt prilej, David Rockefeller arăta: „Pentru mai bine de un secol, extremişti la oricare capăt a spectrului politic au fost ocupaţi cu incidente bine mediatizate, cum ar fi întâlnirea mea cu Castro, pentru a ataca familia Rockefeller influenţa exagerată pe care susţin că noi o exercităm asupra politicii americane şi instituţiilor economice. Unii cred că suntem parte a unei cabale secrete ce lucrează împotriva celor mai bune interese ale Statelor Unite, caracterizând familia mea şi pe mine ca „internaţionalişti” şi de conspirare cu alţii din jurul lumii pentru a construi o politică globală mai bine integrată şi o structură economică – o singură lume, dacă vreţi. Dar dacă asta este acuzarea, mă fac vinovat şi sunt mândru de asta.” David Rockefeller este considerat tatăl autentic, din umbră, al Clubului Bilderberg, având şi calitatea de mason. El a pus în practică acest proiect ambiţios cu proprii lui bani, aşa cum mai înainte procedase şi cu Trilaterala, fondată în 1973.
Prima mare personalitate a familiei Rockefeller a fost John Davidson Rockefeller, care s-a născut în 1839, la Richford (New York), într-o familie care descindea din imigranţi iudeo-germani, sosiţi în SUA în anul 1733. După o lungă experienţă în domeniul petrolier, acesta a înfiinţat de unul singur compania Standard Oil, care a marcat ascensiunea sa decisivă, care a culminat cu dominaţia practic absolută a trustului Rockefeller în industria petrolului. În această ascensiune şi-a zdrobit concurenţii prin tot soiul de vicleşuguri, extorsiuni, mituiri şi ilegalităţi. Expresia preferată a fondatorului dinastiei era „Dumnezeu să binecuvânteze Standard Oil”, iar lozinca imperiului său economic este: „Pentru binele omenirii”. Una dintre căile prin care şi-a consolidat imperiul a fost penetrarea băncilor, care a culminat, în anul 1955, cu fuziunea dintre Chase Manhattan Bank, prezidată, începând din 1969, de David Rockefeller, nepotul fondatorului dinastiei şi actualul patriarh. Tatăl său, John D. Rockefeller, a creat o serie de fundaţii filantropice, cărora le-a transferat mare parte din activele sale. Aceste instituţii au dispus în ultimele cinci decenii de o putere şi influenţă hotărâtoare în elita politică şi financiară mondială. Mari personalităţi din perioada postbelică, ca şi cele care au preluat ştafeta în generaţia următoare au provenit direct din organismele de conducere ale fundaţiilor: Walt W. Rostow, Zbigniew Brzezinski şi Henry Kissinger. Încă din anul 1936, Fundaţia Rockefeller era o precursoare în domeniul controlului natalităţii. Legile de impozitare americane permit persoanelor şi familiilor bogate să-şi protejeze banii în exces de taxe prin utilizarea lor într-o fundaţie nonprofit care va folosi banii pentru munca de caritate sau educaţie. Ghiciţi ce s-a întâmplat? Controlul populaţiei este socotit drept „caritabil” şi „educativ” sub incidenţa legii şi astfel uriaşe fundaţii americane corupte îşi dedică o mare parte din fonduri pentru distrugerea familiilor şi omorârea copiilor lumii a treia şi totul fără a plăti nici o taxă. În plus, unii dintre cei mai bogaţi oameni albi ai lumii sunt cei mai mari avocaţi ai controlului populaţiei : Bill Gates, Ted Turner şi Warren Buffet. Cele mai active fundaţii pe această linie sunt Fundaţia Ford, Fundaţia Rockefeller, Fundaţia McArthur şi Pathfinder International. Pe aceeaşi cale, Fundaţiile Rockefeller au finanţat mişcări pseudo-spirituale moderne şi chiar secte precum Hare Krishna. David Rockefeller a subvenţionat personal felurite societăţi, pseudo-iniţiatice, care dau asigurări că reprezintă tradiţia pierdută, cum e cazul celei numite AMORC. Clanul Rockefeller n-a ezitat să obţină beneficii din momentele cele mai delicate care au caracterizat aceste ultime secole, negociind cu criminali şi dictatori de tot soiul, în vremuri de pace şi de război. Atât Războiul din Vietnam, cât şi cel arabo-israelian din 1973, au provocat numeroase denunţuri, în care trusturile petroliere (EXON şi SOCONY ale lui Rockefeller) erau acuzate că, pe de o parte, obţineau beneficii din primul trust şi determinau creşterea preţului la ţiţei, prin al doilea trust. Acest lucru a fost afirmat de Washington Observer şi jurnalistul de investigaţie C. Baker, în cartea sa intitulată Rockefeller şi marea farsă a crizei energetice.
Iată mărturia interesantă a producătorului de film şi fostului politician Aaron Russo despre Clanul Rockefeller (Nicholas Rockefeller). Aaron Russo: „Într-o zi am primit un telefon de la Terry, o femeie pe care o ştiam şi ea mi-a zis: „Vrei să te întâlneşti cu un Rockefeller?” şi am fost de acord! Între timp am devenit prieteni (cu Nicholas Rockefeller) şi a început să-mi spună multe lucruri: „Va fi un eveniment Aaron. Şi după acest eveniment vei vedea că o să intrăm în Afganistan, aşa că vom prelua controlul conductelor de petrol din Marea Caspică, vom intra în Irak pentru a le lua petrolul şi a stabili o bază în Orientul Mijlociu şi vom intra şi în Venezuela pentru a încerca să scăpăm de Hugo Chavez. Veţi vedea oameni intrând în peşteri, căutând oameni pe care nu-i vor găsi niciodată.” Râdea de faptul că avem un război împotriva terorismului şi că nu există un duşman adevărat. Vorbea despre faptul că, având un război împotriva terorii, nu-l vei câştiga niciodată pentru că e un război etern, aşa încât poţi restrânge mereu libertăţile cetăţeneşti. La întrebarea: „Cum veţi convinge oamenii că acest război e adevărat?” mi s-a răspuns: „Prin media. Media poate convinge pe oricine că e adevărat. Doar continui să vorbeşti despre lucruri, să le spui la nesfârşit şi în cele din urmă oamenii vor crede. Când au creat Rezervele Federale (FED), în 1913, prin minciuni au creat 9/11, ceea ce este altă minciună, cu ajutorul 9/11 luptă împotriva terorismului şi apoi intră în Irak, care este o altă minciună şi apoi vor intra în Iran. Un lucru duce la celălalt, apoi la altul şi la altul.” Am întrebat: „De ce faceţi asta? Care este rostul? Aveţi toţi banii din lume, aveţi toată puterea. Să faceţi rău oamenilor, nu e un lucru bun. Care este scopul final?” Răspunsul a fost: „ De ce îţi pasă de oameni? Ai grijă de tine şi de familia ta. Scopul final e ca oricine din lume să aibă cipul RFID . Să aibă banii şi toate celelalte pe cipurile alea. Şi dacă cineva protestează împotriva a ceea ce facem, îi oprim cipul.” Pe plan internaţional, David Rockefeller este cel mai cunoscut membru al clanului. Din anii 1960 şi până azi, el a dat ocol planetei în avionul personal cu reacţie, pentru a se întâlni şi negocia cu şefi de stat şi prim-miniştri de orice sorginte ideologică. Peste tot a fost primit cu respect reverenţios, mai ales în ţările fostului lagăr sovietic. Timp de 35 de ani, acest membru al prolificei dinastii a fost preşedinte al Chase Manhattan Bank, de unde a extins în întreaga lume urzeala reţelei de interese economico-politice a Statelor Unite. În plus, deşi este acuzat că a menţinut relaţii obscure cu dictatori de talia lui Saddam Hussein şi Augusto Pinochet, se apără astfel în autobiografia sa: „Mi-ar plăcea să fi făcut lucrurile mai bine, dar n-am făcut nimic atât de grozav, încât să mă căiesc.” Preferă să fie cunoscut pentru mecenat şi binefaceri, duse la bun sfârşit prin intermediul Fundaţiilor Rockefeller. (Va urma)

joi, 24 septembrie 2009

Organizații secrete(III) - Comisia Trilaterală



Revista Transilvania nr.2

Revista Transilvania nr.3

Revista Transilvania nr.5-6


În deceniile anilor 1950 şi 60, cu tot secretul conspirator al CFR-ului, publicul, care era mai puţin timp decât acum, după treizeci de ani de continuă spălare a creierului, începuse să ridice întrebări cu privire la activităţile CFR-ului. În special, începuse să observe că producătorul american suferă din punct de vedere economic. Ca un mijloc de diversiune, David Rockefeller a înfiinţat în 23 şi 24 iulie 1972 Comisia Trilaterala.
Cei opt delegaţi din partea Statelor Unite care au participat la şedinţa de înfiinţare a Comisiei Trilaterale în castelul lui Rockefeller sunt membri ai CFR-ului. Scopul declarat al acestei comisii este, după spusele ei, „cooperarea trilaterală strânsă pentru a menţine pacea, a administra economia globului, a promova renovarea economică, a diminua sărăcia mondială, permiţând astfel evoluţia paşnică şi liniştită a sistemului mondial global”. Cele trei „laturi” sunt America, Europa Occidentală şi Japonia. Prin această comisie de „dezvoltare economică şi comercială” s-a urmărit ca mare parte din averea poporului american să treacă în mâinile bogătaşilor japonezi şi arabi şi această fără să se ascundă naţionalitatea noilor stăpâni ai pământului şi bogăţiilor Americii, astfel încât, dacă muncitorul american se vede pauperizat, să dea vina pe şeicul arab sau pe magnatul japonez şi nu pe bancheri ca Rockefeller şi stăpânii lor din umbră.



Cel care a scris Carta Comisiei Trilaterale şi care a fost primul director al acestei comisii (1973-1976) a fost Zbigniev Brzezinski, consilierul preşedintelui Carter în ceea ce priveşte problemele de securitate naţională. Ca şi colaboratorii lui de la Clubul de la Roma, şi el doreşte să construiască societatea după principiile lui Karl Marx. Brzezinski recunoaşte cu candoare că pentru a realiza Noua Ordine Mondială, poporul american va trebui să accepte scăderea nivelului de trai. Cele trei „laturi” ale Comisiei Trilaterale, şi anume Statele Unite, Europa Occidentală şi Japonia, sunt regiunile (cu denumirea originală de „regate”) 1, 2 şi 3 pe harta Clubului de la Roma.



Comisia Trilaterală are 325 membri: 98 din America, 146 din Europa şi 81 din Japonia. Fiecare mare corporaţie din Japonia este reprezentată cu cel puţin un director. Aproape toţi reprezentanţii francezi sunt masoni în loja Grand Orient.
Comisia Trilaterală a fost cel mai bine descrisă de Senatorul Barry Goldwater: „Ceea ce intenţionează trilateralistii să facă în realitate este crearea unei supraputeri economice mondiale deasupra guvernelor politice ale statelor naţionale afectate. Ca administratori şi creatori ai sistemului, ei vor stăpâni lumea”. Cine-şi închipuie că vorbele despre stăpânirea lumii sunt vorbe goale, se înşeală. Stăpânirea lumii de către un grup dedicat puterii banului, lipsit de naţionalitate şi loial doar lui însuşi înseamnă pentru ceilalţi lagăre de concentrare, viaţă de mizerie, degradare fizică şi psihică şi genocid după bunul plac al elitei. Comisia Trilaterala cuprinde Statele Unite, Europa şi Japonia pentru că acestea produc două treimi din producţia mondială de bunuri şi pot absorbi restul lumii în sferele lor. Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială sunt braţe ale acestei comisii, care formulează planuri pe 20-30 de ani înainte.
Numele Comisiei vine din simbologia masonică: un triunghi în vârfurile căruia stau cele trei ţări care o alcătuiesc.
Trilaterala nu este o entitate guvernamentală, ci una „creată de persoane particulare”. La fel ca şi în alte societăţi globaliste, majoritatea celor 350 membri sunt puternici, extrem de bogaţi şi îşi exercită influenţa asupra funcţiilor publice, ori chiar le deţin. Toţi fac parte din domeniul afacerilor, mijloacelor de comunicare şi politicii internaţionale. Se întâlnesc o dată pe an, prin rotaţie, în Europa, SUA şi Japonia. Există schimburi permanente între Clubul Bilderberg, Comisia Trilaterală şi Consiliul Relaţiilor Externe.
Membrii Trilateralei sunt astfel distribuiţi: 150 europeni şi 110 americani, dintre care 15 din Canada, 10 din Mexic şi 85 din SUA. Partea asiatică cuprinde 118 membri, dintre care 75 din Japonia, 11 din Corea, 7 din Australia şi Noua Zeelandă şi 15 din Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Tailanda.
În 2002, David Rockefeller a fost numit preşedinte de onoare al Comisiei. Din câte se ştie, Henry Kissinger aproape că i-a stors lacrimi cu un discurs foarte sensibil şi plin de laude.


Note: http://www.dezvaluiri.go.ro/comisia.htm
http://www.trilateral.org/about.htm
Cristina Martin –Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii, editura Litera Intenaţional, Bucureşti, 2007

marți, 22 septembrie 2009

1000 și toate virgine



An de an, la mijlocul lui septembrie, virginele zulu de pe tot cuprinsul Africii de Sud pornesc spre regele lor pentru a lua parte la tradiționalul Dans al Trestiei.
Sute de fecioare africane fac cǎlǎtoria spre reședința regalǎ, palatul KwaNyokeni din Nongoma, pentru a-l înâlni pe regele Goodwill Zwelithini. Aici, fetele Zulu iau parte la un ritual foarte colorat și strǎvechi - Dansul Regal al Trestiei sau Umkhosi woMhlanga, așa cum mai este acesta cunoscut în limba Zulu.



Potrivit tradiției Zulu, numai fetele neprihǎnite au permisiunea de a dansa goale în fața regelui, pentru a se asigura puritatea ritualicǎ a festivalului. Fecioarele, cunoscute sub numele de imbali, vin din toate colțurile micuței țǎri Zulu și ale Africii de Sud, guvernul Zulu asigurându-le transportul gratuit, cu autocare. Spectacolul atrage anual mii de turiști din toatǎ lumea, curioși sǎ le vadǎ pe imbali dansând în costumele lor tradiționale, cu coliere foarte complexe, sculptate manual, totemuri închistate în mici scuturi și sânii dezgoliți.
Ceremonia are rolul de a le încuraja pe fete sǎ-și pǎstreze virginitatea pânǎ când ajung suficient de mature pentru a se mǎrita. Cu mai puțin de 100 de ani în urmǎ, Dansul era însǎ și un bun prilej pentru regele zulu de a-și mai alege o nevastǎ dintre numeroasele virgine care participau la ceremonie.



Ca parte a ritualului, fetele poartǎ fiecare o trestie lungǎ care a fost taiatǎ recent din albia unui râu. Aceste trestii sunt înmânate una câte una regelui, în vreme ce acesta le binecuvânteazǎ pe fete. Potrivit unei superstiții, dacǎ trestia se rupe înainte de a ajunge în mâna regelui, atunci fata a mințit cu privire la virginitatea ei.




Procesiunea de fecioare este escortatǎ de o prințesǎ în vârstǎ din familia regala, care le învațǎ pe virgine cum sǎ se poarte în fața regelui. De asemenea, prințesa are rolul de a le sfǎtui pe fete cum sǎ reacționeze atunci când apare un pețitor, cum sǎ-și aleagǎ soțul și cum sǎ se poarte cu barbații lor dupǎ ce se vor mǎrita.

Antropologii nu știu cât de mult va mai dura aceastǎ tradiție. În ultimii ani, Dansul Trestiei a fost înconjurat de controverse. Practica a fost denunțatǎ de numeroase organizații feministe ca fiind învechitǎ și denigratoare pentru femei. De asemenea, din lipsa unei organizǎri eficiente, în fiecare an au loc incidente, de multe ori fetele fiind atacate sau violate. Din nefericire, la ediția din acest an o fecioarǎ a fost omorâtǎ și alte 11 au fost rǎnite, atunci când în mulțimea sufocantǎ de fete s-a produs panica și învǎlmașeala.




Sursa: News.com

Organizații secrete(II). Council of Foreign Relations (CFR). Consiliul de Relaţii Externe.


Revista Transilvania nr.2

Revista Transilvania nr.3

Revista Transilvania nr.5-6


„Autenticul guvern de la Washington este invizibil şi-şi exercită puterea din spatele scenei.”
Felix Frankfurter( judecător la Curtea Supremă, membru CFR)

Este considerat ca fiind „adevăratul guvern al SUA.”
CFR a fost creat în 1921, de colonelul Edward Mandell House, consilierul omniprezent şi omnipotent al preşedintelui Woodrow Wilson, ca o predare de ştafetă a Mesei Rotunde. Banca Morgan s-a ocupat de finanţarea sa.
Membrii se întrunesc în sesiuni închise la nivel înalt, pentru a dezbate chestiuni legate de apărare şi teme militare, drepturile omului, ştiinţă şi tehnologie, globalizare, ca şi implicarea opiniei publice în politică şi societate.
Oficial, Consiliul Relaţiilor Externe se defineşte ca un centru de cercetări cu privire la relaţiile internaţionale. Raportul său din 1999 subliniază următoarele:
1.Creşterea înţelegerii în problemele mondiale şi găsirea de idei noi pentru politica externă americană.
2.Transformarea Consiliului într-o organizaţie naţională, pentru a beneficia de abilitatea şi experienţa liderilor la nivel naţional.
3.Descoperirea şi stimularea generaţiei următoare de filosofi şi lideri pentru politica externă.
Conform teoriilor conspirative, în spatele caracterului aparent inofensiv pe care îl afişează Consiliul, se ascunde o puternică organizaţiei para-masonică şi una din cheile instaurării guvernului mondial din secolul al XX-lea şi până în zilele noastre. CFR a devenit platforma socială de putere a Americii. Acest consiliu se află deasupra marilor partide politice, la fel ca şi una dintre sursele sale de recrutare, Skull and Bones.
La început, au alcătuit conducerea CFR practic toate băncile internaţionale americane, bărbaţii cei mai influenţi din guvern, comunicaţii, afaceri, marile finanţe, muncă, fundaţii şi mediul intelectual.
Printre cei care au acuzat CFR de urmărirea unor interese oculte figurează şi un fost membru al Consiliului, amiralul Chester Ward. Potrivit acestuia, în interiorul organizaţiei există “un grup mult mai mic, dar mai puternic, alcătuit din bancheri de pe Wall Street şi principalii lor agenţi. Scopul lor principal este acela de a obţine un monopol bancar mondial de la indiferent ce putere va ajunge să controleze guvernul global. Această facţiune este condusă de fraţii Rockefeller”. Din rîndurile CRE provin numeroşi demnitari din ultimele administraţii americane şi un fost preşedinte, George Bush, tatăl actualului lider de la Casa Albă.
Organizaţia are peste 3500 de membri şi foloseşte revista Foreign Affairs pentru a-şi exprima ideile pe care vrea să şi le facă publice. Membrii americani ai Clubului Bilderberg fac parte şi din CFR, ca şi, încă de la crearea agenţiei, aproape toţi directorii CIA. Toate Administraţiile SUA au racolat membri din rândurile ei.



În 1998, când preşedintele Bill Clinton era ameniţat cu destituirea, din cauza scandalului provocat de legătura lui cu bursiera Monica Lewinsky, e a fugit la New York, ca să ceară ajutorul prietenilor lui din CFR, aşa cum a relatat ulterior redactorul şef al Foreign Affaires, John F. McManus : „Bill Clinton ştie prea bine că a obţinut preşedinţia fiindcă membrii societăţii secrete din care făcea parte l-au ales şi sperau să le ducă planurile mai departe.”
Mediile creştine critică, de asemenea, de mai bine de un deceniu existenţa acestor societăţi. Jurnalistul James Perloff şi nu numai, arată că se duce o luptă îndârjită „între împărăţia lui Iisus şi demonicul guvern mondial: împărăţia Anticristului. Mulţi americani importanţi din establishment fac parte dintr-una din taberele de conflict, nu chiar din cea recomandată de Scripturi. Fie conspiratori ori nu, fie conştienţi sau nu de ultimele consecinţe ale acţiunilor lor, puternica lor influenţă a ajutat lumea să se îndrepte spre evenimente apocaliptice.”
Pe un plan mai puţin spiritual se situează, imediat după alegerile prezidenţiale din 1972, următorul comentariu al profesorului Gary Allen: „Realmente nu există nici cea mai mică diferenţă între vechiul guvern mondial al CFR, partizanul lui Nixon(republican), şi noul guvern mondial al CFR, partizanul lui Humphrey(democrat). S-a schimbat doar retorica, pentru a înşela lumea.” Mulţi experţi au continuat să observe acest paralelism între succesivii candidaţi democraţi şi republicani. Un exemplu recent în constituie alegerile prezidenţiale din 2004, în care „s-au confruntat” George W. Bush şi John Kerry, amândoi membri ai Skull and Bones şi ai CFR.
Angelina Jolie membră CFR
Cea mai sexy vedetă din toate timpurile, Angelina Jolie, a fost aleasă membră a unei exclusiviste şi influente organizaţii pentru politică externă din Statele Unite, Council of Foreign Relations (Consiliul Relaţiilor Externe).



Potrivit cotidianului american New York Times, membrii Council of Foreign Relations, cu sediul în Manhattan, au acceptat nominalizarea actriţei, de origine americană, la sfârşitul săptămânii trecute, dar numirea oficială va avea loc în luna iunie. Celebra Jolie, odată ce va deveni membră acestei prestigioase organizaţii, se va alătura unor mari personalităţi din SUA, precum secretarul de Stat al SUA Condoleezza Rice, vicepreşedintele Statelor Unite, Dick Cheney, şi foştii secretari de stat Henry Kissinger, Colin Powell şi Madeleine Albright, economistul Alan Greenspan, Tom Brokaw şi Richard Holbrooke, care sunt de asemnea membri ai acestui consiliu. Singură cerinţă pentru puţinele persoane care sunt numite ca membri ai Consiliului Relatilor Externe este ca acestea să se implice activ în chestiunile importante ale lumii.

duminică, 20 septembrie 2009

Organizații secrete - Skull and Bones (Craniu şi Oase)


<



Dupǎ cum am promis, de azi începând o sǎ postez o serie de articole referitoare la politica mondialǎ și despre cele mai influente cercuri de putere de pe întreg mapamondul.

La Universitatea Yale a apărut cea mai enigmatică şi mai renumită frăţie din lume. Favorita elitei americane. Numele său? Skull and Bones(Craniu si Oase). Craniu şi Oase a fost fondat în 1832. Numele iniţial a fost Clubul Elogian. Creatorul său a fost un comerciant, William Huntington Russell, propietarul societăţii Russel and Co., o companie de transport care se zvonea că face trafic de opium în China în timpul războaielor opiumului. Craniu şi Oase îşi are probabil originea într-o tradiţie ciudată: în timpul întâlnirii lor în cupola univerisităţii, membrii societăţii agăţau la uşă un craniu şi două oase încrucişate ca semn să nu fie deranjaţi. Societatea mai e cunoscută şi sub numele de Ordinul Morţii, Steaua Cooperării sau simplu, Ordinul.
În 1856, la 24 de ani după fondarea lui, Ordinului i-a fost oferit un lot de pământ în campusul univeristăţii şi au construit sediul oficial. Este o construcţie de piatră fără ferestre, care există şi în prezent. Ei o numesc „Mormântul”.
Mormântul e un labirint întunecat întins pe 3 nivele şi o mansardă. E compus dintr-o mulţime de holuri şi birouri secrete, camere cu manechine îmbrăcate în armură, lumânări, fotografii vechi, steaguri, manuscrise, o colecţiei sinistră de oase care se crede că aparţin unor personaje istorice, inclusiv craniul revoluţionarului mexican Pancho Villa şi seful de trib, indianul Geronimo, chiar si cel al dictatorului panamez, generalul Omar Torrijos. Există şi o pivniţă cu numărul 322 scris pe uşă. Înăuntru sunt doar două scaune şi o masă. Aici candidaţii se spune că se întâlnesc cu „Doamna”, un schelet care se presupune că este al Doamnei Pompadour.
Pasiunea lor pentru oase poate fi considerată de prost gust, dar totuşi o pasiune nevinovată. Însă asupra organizaţiei planează o acuzaţie mult mai serioasă: simpatia faţă de nazişti.
Criticii Ordinului Skull and Bones susţin că nu e de origine americană, ci o extensie a unui ordin de aripă dreaptă. Afirmaţia ar putea fi adevărată. William Russel, fondatorul ei, a trăit în Germania, înainte să termine ultimul an la Yale, şi chiar la întoarcerea în SUA a fondat frăţia.
Se spune că numărul 322, numărul de identificare al odinului, ascunde un mesaj secret. Numărul 32 reprezintă anul fondării, 1832, iar „2” arată că e a II-a etapă în cadrul unei organizaţii internaţionale.
Alexandra Robbins, abosolventă Yale, şi autoare a unei cărţi în domeniu, spune că societatea deţine o colecţie valoroasă de obiecte naziste şi folosesc la masă serviciul de argint al lui Hitler. O mare parte a liturghiei lor este scrisă în germană: „Wer war der thor, wer weiser, wer bettler oder kaiser, ob arm ob reich im tode gleich.”( „Cine era nebunul, cine înţeleptul, cerşetor sau rege? Şi săracul şi bogatul, sunt egali în fată morţii.”)
O parte importantă a complexului militar-industrial american a colaborat cu reginul nazist german la începutul secolului XX care a contribuit enorm la ridicarea lor la putere. Acest adevăr istoric e foarte puţin cunoscut, chiar şi în zilele noastre. De asemenea, nu este cunoscut nici faptul că, înainte de război, ordinul s-a implicat în relaţiile germano-americane. Dar istoria are propriile scrieri, iar trecutul se întoarce mereu să ne bântuie.
În 1930, Prescott Sheldon Bush, tatăl lui George H. şi bunicul preşedintelui George W., membru al organizaţiei Craniu şi Oase, promoţia 1917, şi preşedinte al Union Banking Corporation, a început nişte afarceri profitabile cu Fritz Thyssen, mogulul oţelului în Germania, care a hrănit maşina de război a lui Hitler. UBC a fost închisă de preşedintele Truman în timpul celui de al II-lea Război Mondial, sub Convenţia Schimburi cu Inamicul. În alte cuvinte, a fost închisă pentru că făcea afaceri cu naziştii.

În afară de Prescott Bush, au mai fost membri ai ordinului şi alţi directori ai Union Banking Corporation în New York, inclusiv E. Roland Harriman şi Ellery Sedgewich James.

În 1938, P. Bush, pe atunci asociat executiv al Brown Brothers Harriman, a aprobat un împrumut către Germania lui Hitler pentru a-i permite acesteia să importe combustibil de la American Standard Oil. În 1941, anul în care SUA a intrat în război împotriva celui de-al III-lea Reich, Standard Oil, care îi aparţinea familiei Rockefeller, şi ei membri ai ordinului, aveau 6 petroliere pe drum spre Germania, sub pavilion panamez şi cu echipaj german. Aceste nave transportau combustibil către Insulele Canare, unde se realimentau submarinele germane. Între timp, trupele aliate îşi pierdeau viaţa pe fronturile europene.
Investigatorul Anthony Sutton susţine că: „Skull and Bones nu este o organizaţie americană, ci o ramură a unei societăţi secrete străine.” Potrivit expertului, acesta ar fi unul din motivele pentru care discreţia este vitală pentru ordin.
Totuşi, lista membrilor ei este o adevărată carte de onoare a societăţii americane. Multe dintre aceste personalităţi sunt adepţi ai modului de viaţă american.
Apartenenţa la Craniu şi Oase are în mod cert privilegiile ei. Cel puţin 3 dintre preşedinţii americani au fost sau încă sunt membrii ai ordinului: George W. Bush, tatăl lui şi William Taft.
Presupunerea că membrii acestui club mânuiesc sforiile puterii americane şi prin aceasta toată lumea, este susţinută de dovezi substanţiale.
La alegerile din 2004, imposibilul a devenit realitate. Amândoi candidaţii, republicanul G.W. Bush şi democratul John. F. Kerry, erau membrii ai Ordinului. Acesta înseamnă că înainte să fie propuşi de partid, care în mod normal propun viziuni opuse, amândoi au jurat credinţa aceloraşi principii misterioase. Şi mai rău: împărtăşesc secrete neştiute de alegătorii lor.
Întrebarea de un milion de dolari pentru cetăţenii americani, dar şi pentru întreaga lume este: Membrii Ordinului pun fidelitatea faţă de frăţie înaintea responsabilităţiilor lor civice? Răspunsul ar fi un categoric „DA”.
Cine conduce Craniu şi Oase? Până în ce punct pot membrii frăţiei să influenţeze deciziile colegiilor lor? Poate dacă analizăm ritualurilor lor de iniţiere, ne vom face o idee asupra puterii ordinului asupra membrilor.
Ritualul de iniţiere
În fiecare an, 15 studenţi din ultimul an de la Yale, sunt iniţiaţi. Candidaţii sunt supraveheaţi înainte de cei care au absolvit tot Yale. Printre alte criterii de selecţie, se ţine cont de potenţialul lor de a creşte puterea şi prestigiul Ordinului. Două voturi împotriva unui candidat sunt suficiente ca să fie respins.
În timpul iniţierii candidaţii trebuie să povestească despre toate întâlnirile lor sexuale. În final, trebuie să facă mai multe jurăminte, să sărute picioare şi să bea sânge. Trebuie să stea dezbrăcaţi într-un coşciug, şi după ce se masturbează în văzul tuturor celorlalţi membri, jură să nu dezvăluie niciodată apartenenţa la Ordin. Apoi candidaţii fac cunoştiinţă cu viitorii lor colegi, ce poartă măsti: Aici sunt Unchiul Toby, Cavalerii, Micul Diavol, Don Quijote şi Papa. Ceremonia se încheie cu o petrecere grandioasă care durează multe ore.
E deranjant să ne imaginăm preşedinţi ai SUA în astfel de situaţii. Dar mai neplăcut e că un astfel de candidat e acum uşor de şantajat. Toţi Fraţii au văzut umilirea candidatului. Astfel se presupune că nimeni nu va încălca pactul de tăcere al Ordinului.
Membri
Guvernul singurei superputeri din lume este plin de membri ai Ordinului. La aceştia se adaugă diferiţi senatori, congresmeni şi judecători, directori CIA, ai Rezervelor Federale, directori de bănci ca J.P. Morgan Chase. Media americană nu este nici ea diferită: Time şi revistele Newsweek au fost amândouă fondate de membrii ai Frăţiei. Cele mai vechi şi influente famili aparţin aceluiaşi club: Bush, Bundy, Harriman, Lord, Phelps, Rockefeller, Taft, Whitney. Se estimează că în acest moment există circa 800 membri, jumătate dintre ei actvi, ocupând poziţii cheie în administraţie, economie, politică, etc.

Note: Cristina Martin - Clubul Bilderberg Stǎpânii lumii, editura Litera Internațional, Bucureşti, 2007.
Rolă de film, Secret Societies. The dark scheme of power., film documentar în regia lui Rodrigo H. Villa, anul 2007.

Revista Transilvania nr.2

Revista Transilvania nr.3

Revista Transilvania nr.5-6

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Did You Know?

Nu cred cǎ urmǎtorul filmuleț mai are nevoie de comentarii! Belive it or not!

vineri, 11 septembrie 2009

9/11 – Minciuna oficialǎ


Anul 2009 – 8 ani de la unul dintre cele mai mari „atentate teroriste ale istoriei”, 8 ani de rǎzboaie, de întrebǎri, de suspiciuni, 8 ani de la cea mai mare minciunǎ oficialǎ.
În 11 septembrie 2001 am asistat în direct la prǎbușirea celor douǎ Turnuri Gemene ale World Trade Center (WTC), precum și la atacul colosului militar- Pentagonul. În acea zi panica a fost declanșatǎ iar teroriile și rǎspunsurile asupra a ceea ce s-a întâmplat au început sǎ capete proporții uriașe. Internetul s-a blocat pentru prima oarǎ în istorie, iar pentru câteva zile, cuvântul „New York” a devansat cuvântul „sex” în motoarele de cǎutare.
Ce s-a întâmplat de fapt pe 11 septembrie 2001? Cum a fost posibil așa ceva? Care sunt adevǎrații vinovați? iar șirul de întrebǎri poate continua la nesfârșit.

Se spune cǎ „scopul scuzǎ mijloacele”. Exact acest lucru s-a ivit și la acea datǎ, numai cǎ scopul suprem a fost și este în continuare banul: „Banul scuzǎ mijloacele”. Ce mai conteazǎ 3000 și ceva de vieți nevinovate pentru câteva miliarde de dolari în plus? Exact asta s-a întâmplat, mai marii Americii și-au omorât proprii cetǎțenii ca sǎ creeze dovada și motivul de a-și impune supremația în Orientul Mijlociu, parte a lumii care deține cele mai bogate resurse ale aurului negru. Dovezile care indicǎ acest lucru sunt mult prea evidente iar surse, o mulțime. Iatǎ câteva dintre ele: Zeitgeist(documentar), Fahrenheit 9/11(documentar), David Heylen Campos - „Minciuni oficiale” -10 conspirații care au schimbat istoria lumii, J. Petras și N. Chomsky – „Aurora Neagrǎ, iar lista poate continua. Recomandarea mea: documentarul Zeitgeist deoarece este un documentar independent care a circulat doar pe internet, singurul loc unde mai existǎ și surse independente și credibile, pentru cǎ in rest totul este mǎsluit și poartǎ amprenta unor diferiți moguli care apǎrǎ anumite interese, moguli care la rândul lor fac parte din așa numitele organizații secrete precum: Masoneria, Comisia Trilateralǎ, Consiliul de Relații Externe al SUA(CFR), și poate cel mai influent cerc de putere, celebrul și controversatul Club Bilderberg. O sǎ revin cu o serie de articole dedicate acestui subiect, pânǎ atunci vǎ doresc lecturǎ plǎcutǎ sau vizionare plǎcutǎ, în funcție de alegerea fiecǎruia.





marți, 8 septembrie 2009

Earthlings(II)...another story



Revin de data aceasta cu o poveste emoționantǎ despre animalele de companie, o poveste „relatatǎ” chiar de un cǎțeluș. Pe aceastǎ cale doresc sǎ reamintesc despre controversatul documentar „Earthlings” care trateazǎ, mare parte, comportamentul omului fațǎ de frații noști mai mici sau mai mari, necuvântǎtoarele.

“Dacă nu faceți parte din soluție, faceți parte din problemă”.

Iatǎ povestea:
„Când eram un cățeluș, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele și te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, și indiferent de câte perechi de pantofi ți-am distrus și de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun.
Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător și imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai și mă
mângâiai pe burtică…

Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat , însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopți în care mă strecuram lângă tine în pat, și cu boticul lipit de tine, îți ascultam confidențele și visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă.
Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu mașina, ne opream să mâncăm împreună o înghețată (eu doar cornetul pentru că “înghețata era rea pentru cățeluși”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar și la mare...
Cât moțăiam eu la soare în timp ce te așteptam să te întorci acasa la sfârșitul zilei!
Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă și în afara casei pentru că îți căutai un partener uman.
Te așteptam cu rǎbdare și te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ți-am judecat niciodată deciziile și țopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Și m-am bucurat când te-ai îndrăgostit...
Ea, acum soția ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), și totuși eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecțiunea și supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiți.
Curând au apărut “puiuții umani” și eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioșia lor, mirosul și culoarea lor rozulie... Vroiam să îi îngrijesc așa cum îi îngrijeați voi... Doar că voi erați îngrijorați că aș putea să îi rănesc. Și îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cușca de câini. Numai eu știu cât îi iubeam! Și am devenit un “prizonier al iubirii”.

După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agățau de blana mea și mă trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioși urechile și îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, și le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în ce mai rare. I-aș fi apărat cu prețul vieții mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor și le ascultam preocupările și visele secrete.Așteptam răbdător la fereastră să aud mașina ta când te întorceai de pe strada
A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel și le povesteai mandru despre mine. Au trecut câțiva ani și apoi le răspuneai doar “da” și schimbi repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.
Acum ti-e greu sa-mi faci capricii și te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreținerea mea.
Ți s-a oferit șansa să te muți cu serviciul în alt oraș. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie. Ai luat această decizie pentru că așa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu mașina până am ajuns...
La adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare...
Ai completat documentele și ai spus: “Știu că veți găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri și te-au privit cu tristețe. Știau destinul ce-l așteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”.
M-am întristat pentru ei, pentru lecția pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viață. Tu m-ai mângâiat ușor pe cap evitându-mi privirea, și ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda și lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, așa cum aveam și eu una...
După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu știai de mutarea asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauți altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum ai putut...?”
Altfel, erau foarte drăguți cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cușca mea, mă uitam sperând că ești tu, că te-ai răzgândit, și că totul a fost doar un vis urât...
Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguți care atrageau toată atenția, m-am retras într-un colț și am așteptat... La sfârșitul zilei am auzit pașii cuiva care venea după mine...
M-au dus până la sfârșitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniștită.
M-a ridicat pe masă și în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:“Nu-ți fie teamă”. Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârsit zilele. Așa cum era normal pentru mine, am simțit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredințată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Știam acest lucru la fel cum știam atunci când fiind un cățeluș îți cunoșteam toate stările tale.


Mi-a pus cu grija un garou pe laba din față. I-am lins lacrima de pe mână, așa cum te lingeam și pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simțit înțepătura și lichidul rece împrăștiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit... Privind-o în ochi i-am șoptit: “Cum ai putut…?”
Probabil pentru că înțelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei și că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină și iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viață pământească.
Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut...?”
Nu îi era dresat ei, ci ție... Îți era adresat ție, bunul și iubitul meu stăpân. Gândul meu era pentru tine. Și la tine mă voi gândi și te voi aștepta mereu.
Fie ca toți cei dragi ție să te iubească și să-ți fie loiali, cel puțin pe cât te-am iubit și ți-am fost eu.

Nu te voi uita niciodată…
autor: Jim Willis (Coordonator al Programului “International Society for Animal Rights”).


Dacǎ ați citit pânǎ aici, atunci cu siguranțǎ v-a plǎcut și v-a impresionat aceastǎ poveste. Mie unul mi-a adus chiar și lacrimi în ochi dar și indignare și dispreț pentru rasa noastrǎ, a oamenilor. De ce? Pentru cǎ aceastǎ poveste nu este un caz izolat, este povestea a milioane de animǎluțe care mor și sunt chinuite zilnic de rasa superioarǎ. Sunt milioane de necuvântǎtoare care așteaptǎ cel puțin un gram de afecțiune, milioane care și-ar demonstra devotamentul și iubirea necondiționatǎ. Dacǎ ar exista mǎcar un sentiment de vinovǎție în sufletele noastre am putea schimba ceva, am putea învǎța din greșeli și am înțelege importanța naturii și a animalelor asupra ecosistemului, asupra acestei planete perfecte pe care Omul o va aduce, într-o perioadǎ relativ scurtǎ de timp, într-o stare de imperfecțiune. Ultimii 50 ani sunt dovada incontestabilǎ a indiferenței și a rǎutǎții omului. Sper din tot sufletul sǎ ne trezim din acest coșmar și sǎ conștientizǎm cǎ nu noi suntem stǎpânii planetei, ci însuși planeta este stǎpâna noastrǎ.

miercuri, 2 septembrie 2009

1 septembrie

Ieri a fost 1 septembrie, prima zi de toamnǎ conform calendarului.( toamna astronomicǎ începe pe 21 septembrie – Echinocțiul de toamnǎ). Pe mine personal m-a apucat nostalgia și pǎrerea de rǎu cǎ anotimpul meu preferat va lua cât de curând sfârșit și cǎ pânǎ anul viitor în luna mai nu voi mai simți forța maximǎ a Soarelui.
Dar data de 1 septembrie nu e tristǎ doar din pricina faptului cǎ vara își ia adio de la noi, ci dacǎ privim istoria vedem cǎ aceastǎ datǎ poate fi asociatǎ fǎrǎ nici cea mai micǎ îndoialǎ cu noțiunea de moarte, durere, suferințǎ, genocid, crimǎ, catastrofǎ. Cuvinte greu de imaginat pentru mulți dintre noi, cuvinte care am dori sa disparǎ atât din vocabularul nostru dar și din comportamentul și atitudinea omului.

De ce spun asta? ei bine mai jos o sǎ enumar câteva din evenimentele care și-au urmat cursul începând cu aceastǎ datǎ.
Cel mai important „1 septembrie” este cel al anului 1939 – începutul celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial atunci când Hitler invadeazǎ Polonia. Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii.
Iatǎ urmǎrile: -militari morţi: 24 milioane
-civili morţi: 49 milioane
Total : 73 milioane de vieți curmate în intervalul
1 septembrie 1939 – 2 septembrie 1945.

Holocaustul: Odată cu izbucnirea războiului, Germania a început primul stadiu a ceea ce avea să fie numit Holocaust, masacrarea premeditată, la scară industrială, a 9 până la 11 milioane de oameni, (cifrele sunt aproximative). Grupurile considerate „indezirabile” îi includeau, în special, pe evrei, polonezi, prizonierii ruşi de război, slavi, rromi, sinti, persoanele cu probleme mentale sau handicapuri fizice, homosexualii, Martorii lui Iehova, disidenţii politici şi comuniştii.





„1 septembrie 1923” – Un cutremur a devastat Tokio şi Yokohama, omorând aproape 143 000 de oameni. Seismul a fost extrem de puternic, cu magnitudinea de 8,2 grade pe scara Richter.

Cel mai recent și poate cel mai dureros și revoltǎtor „1 septembrie” a avut loc în anul 2004 – Atentaul de la Beslan (Osetia de Nord, Rusia). Peste 1.000 de elevi, pǎrinți și profesori au fost luați ostatici de 30 de teroriști. Potrivit cifrelor oficiale (publicate în presa rusǎ), numǎrul morților depǎșește 350 (potrivit altor date, neoficiale, ar fi vorba de 600 de morți) dintre care 186 COPII, iar al rǎniților atinge cifra de 600. Este cel mai sângeros atentat terorist de luare de ostatici din istoria Rusiei. Ce s-a întâmplat la Beslan este, potrivit unor publicații rusești, o probǎ supremǎ de incompetențǎ și dezinformare.








Iatǎ ce spune istoria despre prima zi de toamnǎ. Trist, revoltǎtor, inimaginabil dar adevǎrat. Eu însǎ am rǎmas blocat pe Atentatul de la Beslan. Încǎ stau și mǎ întreb ce suflet trebuie sǎ ai încât sǎ ucizi cu sânge rece un suflet inocent și suav de copil. Din ce naiba suntem fǎcuți noi oamenii dacǎ celor din jurul nostru le oferim doar porții mari și neîngrǎdite de suferințǎ? Greu de rǎspuns la aceastǎ întrebare! Sǎ lǎsǎm mai bine un animal sǎ rǎspundǎ, cu siguranțǎ are rǎspunsul!

1 septmebrie 2009 – s-au scumpit țigǎrile cu 40 de bani/pachet. Asta ca sǎ termin într-o manierǎ mai veselǎ! Oare?:))