joi, 5 noiembrie 2015

Un BOR de praf...

Suntem un popor creștin, nu-i așa? Principala învățătură primită încă de mici a fost iubirea, în toate formele ei: iubirea aproapelui, iubirea de sine, iubirea naturii, etc. Am fost învățați să respectăm instituția care propovăduiește învățaturile lui Iisus și astfel, protejați de credință si fapte bune, să ne putem cere dreptul la o viață decentă si morală. Între timp am crescut, atât noi cât și discrepanța dintre vorbele și faptele Bisericii. Iar acum nu mai e nicio urmă de indoială, Biserica a căzut în păcat și a ridicat cea mai mare patimă (cea iubirii de arginți) la rang de virtute.

Dat fiind faptul că am crescut, a venit vremea să mă revolt. Acum pot pentru că voi vorbi despre Biserica Ortodoxă Română, despre ceea ce reprezintă, dacă mai reprezintă ceva sau dacă rolul ei își mai are rostul.

Am observat valuri imense de indignare la adresa insituției BOR. În sfârșit, românii s-au trezit și constată cu stupoare că instituția care ar trebui să aibă grijă de sufletele noastre, ni le stinge, iar cenușa care rămâne în urma acestui proces e folosită ca mortar pentru consolidarea unor construcții mastodontice care nu pot reprezenta decât măreția ego-ului, aroganța nesimțită, nimicirea bunului simț, sfidarea totală, splendoarea materială și nu în ultimul rând, uciderea culturii și identității creștine. Evident că acest fapt nu era posibil fără susținerea legală din partea hoților deghizați în politicieni. Așadar avem o alianță de conjunctură: pe de-o parte, hoți deghizați în politicieni, pe de altă parte, hoți deghizați în misionari. Împreună au cerșit încredere și bunăvoință din partea societății. Și au primit-o.

În calitate de fost jurnalist, am avut avut ”onoarea” să mă aflu în preajma acestei alianțe, să-i observ îndeaproape mecanismele și să asist la niște spectacole de-a dreptul sfidătoare. Iar campaniile electorale reprezentau mereu prilej pentru înșiruirea de noi promisiuni. O parte făgăduia să construiască (catedrale și protopiate) iar cealaltă să finanțeze (din bani publici). Acum vine partea interesantă, ironică chiar: și-au respectat promisiunile iar acest lucru le-a sporit numărul de fani și parcă sunt mai mulți ca niciodată iar habotnicia de care dau dovadă a început să repezinte o problemă și să fie periculoasă. Ei sunt motivul pentru care țara a ajuns în noroi. Ei au apărat mereu interesele celor care le dădeau o sticlă de ulei și le modernizau bisericile, uitând în tot acest timp să-și iubească aproapele. Ei sunt cei care zilele acestea au invocat Halloween-ul, rock-ul și sataniștii ca fiind motivele tragediei de la Colectiv. Ei sunt cei care își scriu agramat părerile, cei care în loc de „Bună ziua!” te bagă-n origini și trimit armata de sfinți să-ți fută tot neamul. Tot ei sunt și cei care sunt mai atotștiutori decât Atotștiutorul, mai judecători decât Judecătorul. Pentru ei cultura înseamnă bani, Antena 3, Mircea Badea, părintele exorcist Pomohaci și toate emisiuniile de rating gen Acces direct, Capatos și bancuța lui Măruță. Cine sunt ei? Ei sunt produsul BOR și al alianței de conjunctură cu politica hoției. Ei sunt servitori loiali și pupători de buci și moaște. Ei sunt imaginea tristă a acestui popor.

Biserica Ortodoxă Română e acea instituție care e de mult depășită de contextul sec. XXI, o instutiție arogantă și disprețuitoare care a uitat ce înseamnă credința și faptele bune și ce reprezintă Hristos pentru omenire. O instituție  fantomă căci „nu poate exista Biserica în afara iubirii” spunea Sfântul Ioan de Kronstadt.


Dar acum e momentul meu să mă bucur: România e în stradă, solidaritatea e în stradă, IUBIREA e în stradă! 

duminică, 1 noiembrie 2015

AȘA NU... se mai poate!

Mi-e silă… asta mi-e starea de vineri încoace. Vreau să-mi spun părerea, dar nu pot. Nu-și găsește locul printre miile, zecile de mii de alte păreri indreptate spre a nu știu câta tragedie a țării. Iar sentimentul de silă s-a transformat în tristețe și neputință. Și parcă nici să mă revolt nu pot.

Ce-ar mai fi de zis, când parcă s-a zis deja totul? Am dovedit încă o dată că la vorbe suntem fruntași, că nu ne scapă nimic criticii noastre de popor atotștiutor, iar când vine vorba de fapte, ne întoarcem din nou la vorbe, moment în care punem punct și începem să uităm și să așteptăm următoarea tragedie. Chiar și ceea ce exprim în acest articol face parte exclusiv din aria vorbelor, tocmai de aceea mă confrunt cu acel sentiment de neputință.

Nu voi judeca și analiza nimic din ceea ce s-a întâmplat. Voi accepta, pentru a nu știu câta oară că S-A ÎNTȂMPLAT (deși nu trebuia să se întâmple), dar S-A ÎNTȂMPLAT. La fel cum se întâmplă acum să-mi inund gândurile cu o serie de întrebări. Prima dintre ele: Se va mai întâmpla? Iar șirul continuă: Oare se vor lua măsurile necesare pentru a se evita astfel de incidente? Oare siguranța oamenilor va deveni prioritară? Mi-e teamă (din nou) că răspunsul e mult prea obișnuitul și omniprezentul NU. Un NU care se resimte mai tare ca niciodată, un NU care ne-a obosit atât de tare încât prezența acelui DA o regăsim doar în basme, în filmele cu zeități mitologice și în țările civilizate. Am creat un sistem al NU- ului. Îi simțim prezența peste tot: în educație, în sănătate, în investiții, în economie, în mass-media și cel mai grav, e adânc înfipt în conștiința noastră. NU a devenit o stare de normalitate.

Dacă ar fi să văd partea plină a paharului (căci mereu există), văd o țară construită pe principiul AȘA NU! Prin urmare, dacă am văzut că AȘA NU mai merge, de ce ne încăpățânăm să acceptăm atâtea umilințe, de ce încurajăm furtul și mita, de ce închidem ochii la controale, de ce acceptăm să fim mințiți și înșelați, de ce privim neputincioși cum prieteni, rude și apropiați nouă mor în cele mai stupide și grotești moduri? Credem că procedând mereu în același fel, lucrurile se vor schimba în bine? Asta e definiția pură a nebuniei!!! Pentru a evita astfel de atrocități nu trebuie decât să ne punem întrebările enumerate mai sus și să începem să retrăim în normalitate. Iar exemplele de AȘA DA sunt peste tot. AȘA DA-ul e parte a normalitații. Poate am și eu o doză de nebunie afirmând că e mult mai ușor a trăi în normalitate, dar știu că atunci când mă trezesc dimineața incep a zâmbi când îmi recit în gând: Tot ce voi face azi, va fi bine făcut!

P.S. Sincere condoleanțe familiilor!

   Dumnezeu să-i odihnească pe cei sacrificați! (sper ca sacrificiul lor să nu fi fost în zadar)  

sâmbătă, 12 septembrie 2015

Umanitatea… Încotro?!



De câteva zile mă gândesc să-mi expun părerea vis-à-vis de problema refugiaţilor, dar sincer, chiar şi acum când am îndrăznit să o fac, parcă nimic nu mi-e clar. Tot ceea ce am citit, am văzut şi am simţit, e un talmeş-balmeş care nu a făcut altceva decât să-mi confirme că suntem al naibii de înapoiaţi şi de distructivi… cu noi înşine.

Întreaga Europă freamătă a neputiinţă în faţa celui mai mare val de refugiaţi din timpurile moderne. Exact, suntem evoluaţi din toate punctele de vedere, dar mai involuaţi ca niciodată. Totul e o mare de păreri şi blamări, valuri de xenofobie şi rasism, vapoare de ură, violenţă şi panică. Construim garduri de apărare care să delimiteze clar diferenţele de cultură şi etnie, dar uităm că oricât am încerca să ne separăm unii de alţii, cu toţii suntem OAMENI. Ne negăm vehement propria specie, ne contrazicem propriile valori morale, ne îndoim de ceea ce suntem cu adevărat, ne contestăm existenţa şi evoluţia, ne batem joc de inteligenţa cu care, tot noi, ne mândrim nonşalant că am fost înzestraţi. Cu alte cuvinte, aş îndrăzni să spun că ne dăm arama pe faţă.

Celebrul fizician Stephen Hawking, spunea că agresivitatea a fost elementul cheie care ne-a ajutat în incursiunea nostră spre supravieţuire şi evoluţie şi că tot ea (agresivitatea)  poate fi călăul care să ne radă de pe faţa Pământului. Singura modalitate prin care ne putem salva de noi înşine (căci noi suntem problema) ar fi să înlocuim partea agresivă a ego-ului uman cu partea sinelui cunoscută sub numele de empatie. Iată că istoria, prin ceea ce ne oferă acest moment numit prezent, ne obligă să facem această tranziţie. Şi totuşi NU, nu putem concepe să solidarizăm şi să ajutăm nişte oameni înfrânţi şi alungaţi de agresivitatea altor oameni. Le-o mai oferim şi pe a noastră.

Câtă ironie… mai ales pe români. Dintre toate popoarele Europei civilizate, românul e cel mai înverşunat. Fiind lipsit de cunoştinţă, recunoştinţă şi chiar de conştiinţă, îşi pansează propriile neputiinţe prin ură. Cu mintea obosită, caută cele mai mizere soluţii, îşi exprimă agramat părerile, ameninţă, înjură, invocă ajutorul unor răposaţi dictatori. Cu teama de a rămâne fără privilegiile unor ajutoare sociale oferite de europeni, se văd puşi în faţa propriei frici: frica de muncă.


Cert este că istoria ne pune la încercare şi ne aflăm într-un punct extrem de fierbinte. Cum se va soluţiona, ce va fi şi cu ce vom rămâne din acest amalgam, doar timpul ne va da soluţia. De un lucru sunt sigur: suntem puşi în faţa unei alegeri capitale: agresivitate sau empatie? Dacă tot urlăm că suntem civilizaţi, haideţi să fim!!!

miercuri, 17 iunie 2015

Făgăraş – nici comună, nici oraş





...încape tot într-un făraş



Acum două luni veneam cu prima scrisoare deschisă adresată celor care ne-au vândut numai gogoşi şi mici în campania electorală: Primarul şi Consiliul local.

Dacă au crezut că e doar o supărare de moment, s-au înşelat amarnic. Acum revin şi cu puterea exemplului unor oameni cărora li se potriveşte ca o mănusă expresia populară “omul sfinţeşte locul”. Ironic o spun că şi ei (artiştii locali ai interesului propriu) au înţeles ideea, dar total diferit. Au sfinţit locul cu cea mai mare şi mândră investiţie locală: catedrala. Dar nu despre asta voi vorbi în acest articol.

Vreau să menţionez că primarul a avut răbdarea şi bunăvoinţa să ne răspundă frustrărilor şi nemulţumirilor în 4 puncte. La fel, promisiuni şi bla, bla, bla fără nicio aprofundare mai serioasă a realitaţii.

1. Plombe DN1.După ce am postat anunţul de licitaţie în SEAP nu s-a prezentat nici o firmă cu ofertă astfel că am reluat procedura. Săptămana aceasta a aparut o ofertă şi vineri se semnează contractul
2. Toate şanturile săpate pt înlocuirea conductelor de apă şi canal, vechi de 50 de ani, vor fi asfaltate de firma constructoare pe banii din proiectul european, imediat după probele de presiune ale ţevilor. În grafic apare până în luna mai o parte si până în vară a doua parte.
3. Pe un alt program de finanţare, am accesat 25 milioane Ron pt reabilitarea integrală a unor străzi din Cartierul Florilor, Negoiu, 13 Decembrie, Şos Combinatului şi altele pt care am întocmit proiect tehnic în iarnă. Aceste lucrări vor fi finanţate în 2015, 2016 şi 2017.
4. Regret disconfortul creat. Eu sunt primul care sufăr pt acest lucru. Cine munceste produce nemulţumiri şi disconfort, poate să greşească şi, din păcate, poate să întârzie lucrări din lipsa banilor şi din cauza procedurilor stufoase birocratice. Vă mulţumesc pentru întelegere şi mai cu seamă pentru atitudinea, încă cred, de bun făgărăşan.
Cu stimă, Sorin Mănduc.

Vedem cu toţii că lucrurile se mişcă extraordinar de încet şi că oraşul moare repede şi sigur. Nu am auzit de niciun mare proiect, de nicio investiţie, de nicio asumare de responsabilitate, DE NIMIC. În presa locală (cea aservită politic) citim numai aberaţii: oraş schimbat în bine, cetate care nu a fost niciodată cucerită de comunişti, etc! Iar cea mai mare abjecţie din ultima vreme ţine de organizarea Zilei Copilului… CU MICI, BERE ŞI HAMSII şi cu nimic ce reprezintă frumuseţea şi farmecul de a fi  copil (doar câteva manifestări obosite în curtea cetaţii). Cine ştie câţi bani s-au sustras  prin excelenta idee a Zilelor Copilului Fericit (sunt curios a cui a fost ideea), căci tare fericit trebuie să fie un copil după ce bea o bere şi mănâncă vreo 3 mici.



            Domnule primar şi domnilor consilieri locali, vă cer deschis şi sincer, să aveţi demnitatea ca în anul ce urmează să plecaţi capetele şi să aveţi decenţa de a nu mai candida la nicio funcţie publică. V-aţi dovedit eficienţa şi vă spun sincer, că în cadrul unei firme private, dacă aţi fi ocupat o funcţie de manager, v-ar fi zburat din funcţie în clipa imediat următoare. Şi ca să fie totul clar şi raspicat, vă dau câteva exemple de AŞA DA: comuna Draguş prin primarul Gheorghe Sucaciu, comuna Şinca Noua prin primarul Dumitru Flucuş, comuna Comana prin primarul Viorel Grusea. Mă miră faptul că nu aţi învăţat nimic de la ei.

            Un alt exemplu de AŞA DA
:
E cel mai tare primar din Romania. Un primar exemplu !
Posted by Din Online on Saturday, June 13, 2015


P.S. Constat o asemănare între acel primar şi domnul Mânduc: ambii sunt primari din 2008!

luni, 30 martie 2015

Făgăraşul – un oraş bombă


Nu mai vedem gropile, câinii şi gunoiul din cauza umbrei impunător de kitschoasă a cupolei aurite a Catedralei (proiectul de suflet al politicienilor gen Căncescu şi Co.)

În urmă cu câteva zile, un gând şi câteva discuţii mă determină să mă întreb de ce oraşul meu natal arată mai rău ca niciodată. Doar potenţial există, atât georgrafic cât şi cultural. Prin urmare poate fi unul dintre cele mai frumoase oraşe din România. Şi nu numai. Singurul potenţial care lipseşte e cel uman Să lăsăm modestia la o parte şi să începem să-i tragem la răspundere pe papiţoii (nu am găsit un cuvânt mai potrivit în a-i descrie pe ai noştri artişti ai interesului) din Primărie şi din toate instituţiile care ar trebui să se ocupe de bunăstarea oraşului.

Am convingerea că peste 50 de ani, generaţiile de atunci vor blama şi-şi vor zdruncina logica, încercând să găsească justificare pentru construcţia care face ca oraşul şa fie ocolit de orice om raţional. Făgăraşul repugnă. Tot ceea ce prezintă nu mai are nicio logică.

În 2012, oraşul triumfa în campania electorală la alegerile parlamentare. Era pentru prima oară când, pseudopoliticienii locali îşi asiguraseră triada politică (centru, judeţean, local) sub spectrul golăniei USL. Astfel ni se asigura că Făgăraşul va deveni centru de investiţii şi că bla, bla, bla.

După doi ani, stupoare: centrul (ţării) seamănă izbitor cu un teatru de război, în care chiar şi blindatele pot suferi mari probleme tehnice, şi asta doar la o simplă tură pe cărarea principală, care, odinioară, servea pe post de drum naţional. 

Colac peste pupăză, cel mai cinstit guvern EVER, a răspuns prompt la solicitările aleşilor locali şi a alocat, dintr-o singură tranşă 2,5 milioane de lei, pentru a satisface nevoia megalomană a înalţilor prelaţi, suştinuţi de toată suflarea liberală. Catedrala va prinde culori, alb-roşii, spre disperarea fanilor ştelişti, care predomină oraşul cu bannerele lor.

Domnule Primar Mănduc, nu credeam că voi afirma aşa ceva vreodată, dar domnul Bărbuţi a fost mai bun primar ca dvs. şi ştim cu toţii că în timpul mandatului domniei sale, în Făgăraş, nu s-a făcut absolut nimic. Iar până veţi ajunge să intraţi în istorie ca primarul care a distrus farmecul unui orăşel pitoresc, vă sugerez ironic ca fiecare groapă să servească drept adăpost pentru câinii comunitari. Numai aşa veţi rezolva două probleme deodată.

 



Nu vă mai stimez!
Cu dezamăgire şi resemnare,
al dvs. votant,
                                                                                                          Aurel Csato

 

 

P.S.      Şi da, domnule Primar, mi-aş fi dorit să am şi lucruri bune de spus despre oraşul meu, mi-aş fi dorit să-l pot recomanda cunoştinţelor, să vorbesc deschis despre istoria şi personalităţile sale. Dar risc să mi se răspundă la fel de fiecare dată: „Ce ai mă? Eşti nebun? Cum să-mi bag maşina în craterele alea?” sau „Mamă ce catedrală aurită v-aţi tras în centru?” Oare cum trebuie să ne simţim în faţa acestor argumente? Oare cum trebuie să ne justificăm în faţa lor şi cum le putem explica că Făgăraşul nu înseamnă doar atât?

 

Asta e treaba dvs. principală, domnule Primar.

vineri, 8 februarie 2013

Lăsaţi creierele la intrare!



Unul dintre cele mai mai ridicole aspecte ale societăţii româneşti de azi e prejudecata. Mă sperie şi mă dezgustă spectacolul la care sunt supus zilnic să asist, un spectacol în care normalitatea unei gândiri sănătoase şi laborioase nu are nicio şansă în faţa unei anomalii cu care, se pare, ne-am pricopsit în anii de tortură comunistă.

Deşi acel regim cretin a dispărut în urmă cu 23 de ani, poporul nostru atât de naţionalist şi de măreţ a rămas cu câteva tulburări de ordin comportamental şi moral. Ne-am asimilat cel mai josnic principiu: prejudecata. În fond, ne face plăcere să judecăm absolut tot ceea ce ne înconjoară, fie bun, fie de prost gust.

Ceea ce face ca totul să capete proporţii catastrofale e prejudecata formatorilor de opinie, în speţă, a profesorilor. O mare parte dintre ei refuză nonşalant să-şi responsabilizeze aspectul evolutiv al învăţării. Aşadar, ei nu fac altceva decât să ne înveţe ce să gândim. Sunt (încă) departe de noţiunea „cum să gândim” sau mai pe şleau, mai bine semianalfabet decât om de perspectivă. Refuză să formeze caractere, refuză să se integreze în buna practică a unui învăţământ de calitate.

Nu mică mi-a fost mirarea când am citit zilele trecute pe facebook că unor elevi de la Colegiul Naţional „Doamna Stanca” le-a fost încălcat cel mai important drept, cel la demnitate. În ciuda faptului că sunt elevi excepţionali, cu rezultate bune la învăţătură, cu activităţi extraşcolare care ridică prestigiul şcolii şi nu numai, cu talente artistice înăscute, preocupaţi de programe de voluntariat, au un mare minus, NU suferă de calviţie. Din câte se pare, aceşti elevi au fost ameninţaţi cu o suspendare pe 3 zile şi scăderea notei la purtare pentru simplul fapt că au părul lung. Iată o practică des folosită încă din cele mai vechi timpuri: discriminarea. Din elevi excepţionali, din oameni cu gândire liberă au ajuns să fie consideraţi nişte eretici şi pedepsiţi pentru convingerile lor. Profesorii au devenit inchizitori şi chiar închizători de idealuri. Nu cumva am descris rutina Evului Mediu Întunecat, a unui regim comunist sau a unui regim totalitar? Nu cumva România e membră a Uniunii Europene şi astfel ni se garantează dreptul la liberă exprimare, dreptul la afirmare? Nu cumva legislaţia europeană garantează dreptul la demnitate şi combate vehement discriminarea de orice fel?
Până acum aceste drepturi par să fie nişte poveşti de adormit copiii sau în cel mai bun caz, nişte poveşti care nasc idealuri periculoase într-o ţară măcinată de incultură şi prejudecăţi. A gândi, stimaţi elevi, e periculos. Nu-i nimic, avem (încă) noroc cu voi că menţineţi pe linia de plutire sistemul de învăţământ şi acel mic procentaj de promovare la Bac. Eu vă mulţumesc că existaţi (încă) şi sunt convins că nu vă veţi lăsa descurajaţi de acest sistem inert şi vă veţi duce idealurile până la capăt.

Şi nu uitaţi că s-a luptat până la ultima picătură de sânge pentru ca voi să aveţi dreptul să nu fiţi de acord cu mine.

Aurel Csato

joi, 24 ianuarie 2013

(In)cultura făgărăşeană


A FOST ODATĂ un tărâm numit Ţara Făgăraşului în inima căruia se înălţau nume sonore cuprinse    de particularitatea creaţiei culturale dar şi a demnităţii umane. A FOST tărâmul unor idealuri măreţe şi fireşti. A FOST tărâmul unor oameni care, în ciuda unui regim opresiv şi nedrept, au ţinut cu îndârjire la cultura şi identitatea lor. A FOST ţara lui Octavian Paler, tărâmul adevăratei spiritualităţi reprezentată prin vocea Părintelui Arsenie, a fost teatrul de luptă al partizanilor din munţi. Dar A FOST....

Ţara Făgăraşului, asemeni întregului teritoriu numit România, e o alcătuire paradoxală. Avem cu ce să ne mândrim, avem calitate şi bun gust, avem tradiţie şi spiritualitate, literatură, pictură, arhitectură, avem moşteniri complexe de cultură inedită şi sublimă dar nu (mai) avem chef. Promovăm cultura prin incultură.

Cei care au în mână destinul promovării culturii nu fac altceva decât să nuanţeze, cu surle şi trâmbiţe, kitch-ul. Investesc milioane de euro în manifestări pseudo-artistice de prost gust, în clădiri extravagante care, pur şi simplu, te îngrozesc şi te dezgustă. Pe fondul promovării tradiţiei, primăriile au solidarizat cu ideea că tot ce e vechi merită promovat cu orice preţ şi prin orice mijloace. Treaba se face într-o manieră pur românească, respectând cu stricteţe noţiunea „merge şi-aşa”. Din români ce suntem, devenim prea români, prea creştini, prea populari, prea patrioţi şi prea pricepuţi. Slăvim prea fericiţi şi prea luminaţi, ne rugăm în clădiri prea mari, ne prea mărim şi prea victimizăm.

Făgăraşul e cel mai bun exemplu în ceea ce priveşte apetitul forumurilor locale pentru kitch. Încă de la intrarea în oraş, eşti întâmpinat de imaginea apocaliptică a hardughiei care ţine umbră rece culturii şi demnităţii ce-a fost odată. În vecinătatea ei, găsim stingher, dar încă impunător, simbolul veritabil şi just al istoriei noastre, Cetatea Făgăraşului. În cinstea ei, aleşii locali organizează, an de an, o sărbătoare la finele căreia, mirosul de hamsii, bere şi mici te transpune într-o realitate pur şi prea românească. Atât ca turist cât şi ca făgărăşean te aştepţi să fii pătruns de autenticitatea şi farmecul locului, dar nu faci decât să realizezi că totul e doar un import de meşteşugari şi comercianţi. Cu alte cuvinte nimic de-al locului. Ca să fiu totuşi corect, singurele talente locale prezentate în cadrul manifestării sunt cele populare iar ca etalon folcloric ni s-a prezentat părintele exorcist, Pomohaci. Ceilalţi tineri talentaţi, fie că vorbim de muzică, desen, grafică, pictură, de artă în general, suspină şi rămân cu speranţa că poate vor fi băgaţi în seamă în anul ce urmează.

Singura instituţie culturală care există, Fundaţia Negru Vodă, este total ignorată de mai marii artişti ai interesului local.  Deşi fundaţia abundă de mari iniţiative şi proiecte culturale, ele rămân cunoscute doar în cercuri restrânse. Banul public făgărăşean destinat promovării culturii este investit în proiecte prozaice iar tinerele talente sunt lăsate de izbelişte. Şi daţi-mi voie să vă spun, Făgăraşul rămâne (încă) un izvor nesecat de astfel de tineri talentaţi. Trebuie admirat, pe lângă talentul lor artistic, şi modul perseverent de-a se lupta cu un sistem şi oameni, care-i condamnă tocmai pentru că ei fac ceva, au ceva de spus şi de arătat. Nu de puţine ori sunt puşi în situaţia de-a fi desconsideraţi de către acea majoritate mediocră, care din cauza incapacităţii şi frustrării, a educaţiei precare şi a manelizării, îi condamnă spre anonimat.

Aşa se prezintă (in)cultura făgărăşeană: roz, cochetă şi dărăpănată amintind parcă de vremuri gri de 23 de ani apuse.
Las cuvintele unui om mai deştept decât mine să concluzioneze: Nu putem începe să murim decât uitând. (Octavian Paler) 


Aurel Csato